sâmbătă, 30 aprilie 2011

Măcar să cauţi

Mi-e foame. Mă sufoc şi mi-e frig totodată.
Tremur şi muşchii mă dor între umeri.
Tristeţea o sorb ca pe supă din mâinile făcute căuş.
Am tălpile reci, e aşa de puţin aer. Am un gol
în stomac, dar nu vreau să îl acopăr.

Ieri când mergeam am văzut o păpădie galbenă
lângă o păpădie de puf şi parcă vedeam viaţa
crescând lângă moarte.

Acum mi se întâmplă doar drumul. Nu ştiu dacă
eu îl suport sau el mă suportă. Îmi caut piatra,
îmi caut umbra, îmi caut copacul. Caut locul
unde pot sta să îţi povestesc. O bucată de cer
e întunecată, dar nu are nicio pată din altă culoare,
s-ar spune că e curată. După gardul acesta de fier ruginit
în margini câinele îşi propteşte botul într-o sacoşă
de plastic, câinele ştie că plasticul o să reziste,
totul va arde, dar plasticul o să reziste
câinele se pierde în iarba înaltă, la fel ca sute de furnici,
la fel ca o vrabie pe care pot doar să o aud. 

Substituienţi



-         Uite acum ştiu precis că trebuie altceva în loc.
-         Nu neapărat. Ce e şters poate rămâne ca atare o acţiune independentă care nu necesită substituienţi. Substituienţii pot părea scuze, şi atunci e mai rău. Nu poţi să acoperi orice.
-         Dar stânjeneala...
-         O primeşti, te acomodezi cu ea, îi faci fundiţe, o laşi să îţi pieptene părul, când va arăta ca şi cum ar face parte din tine, treci mai departe. Până atunci nu ai voie. Orice înaintare forţată e semn de slăbiciune. Patetica zbatere din braţe ca să-ţi pansezi orgoliul. De orgoliu trebuie să uiţi. Şi autocompătimirea, după cum ştii, e jalnică.
-         Şi ce să fac dacă golul din urma subiectului dispărut mă apasă şi simt că e nevoie să sădesc un arbore în pământul de unde am dezgropat ce era de dezgropat?
-         N-ai decât să-l sădeşti, dar vei vedea că frunzele lui, şi scoarţa şi figurile geometrice întâmplate prin împreunarea crengilor sale îţi va aminti constant de ceea ce vrei să uiţi. Exact aşa cum soţii care şi-au înşelat nevestele, dacă le cumpără acestora aur ca să le fie iertată infidelitatea, nu fac decât să-şi sape groapa pentru cadavrele în care o să se transforme puţin câte puţin.
-         Deci bărbaţii care cumpără nevestelor aur sunt nişte cretini.
-         Nu, bărbaţii care şi-au înşelat nevestele, iar apoi le cumpără aur ca să fie iertaţi sunt nişte cretini.
-         Aici substituientul e o bombă atomică, într-un fel, fiindcă el, aşa nesfârşit cum este, poartă în sine amintiri dezastruoase care nu au cum să aducă bine. O soluţie mai potrivită a fi trandafirii care să fie dăruiţi o singură dată.
-         Da, trandafirii se ofilesc, pe când aurul şi după moartea celui care i-a dus nenorocul va ajunge moştenitorilor.
-         Sau la lombard.
-         Iar lombardul topeşte, aşa ajunge la alţii...

vineri, 29 aprilie 2011

cu jumătate de inimă (Nimeni, doar tu)


pentru Mădălina

tristeţea-ţi tremură-n lacrimă
trăieşti doar cu jumătate de inimă 
fiecare fum tras în tine
e ca şi cum
ai respira ceaţa 
unui trecut plin de nisip

dimineţi din spatele geamului
se apleacă albastre 
spre seara de ieri
pentru a da înapoi
câteva file



marți, 26 aprilie 2011

Simplul adevăr

Pe amicul ei de copilărie Ana nu l-a mai văzut de când acesta a intrat în viaţa lui casnică, mutându-se la Chişinău. Într-un sfârşit de săptămână prietena lui a decis să-i facă o vizită, fiindcă de la o vreme Sergiu nu îi mai răspundea nici la mailuri şi nici la telefon. În timp ce vorbea, Ana amesteca cu un agitator zahărul din cafea şi îl fixa cu privirea pe Sergiu.
- A trecut atâta timp de când nu am mai stat aşa, faţă în faţă, să pălăvrăgim despre ale lumii. Stai, nu te grăbi să-mi povesteşti. Stai să mă uit la tine. Pari cu totul alt om. Mi-a fost atât de dor de tine.
Ana a rămas o vreme cu ochii boltiţi în geamul care anunţa un peisaj schimbat prea brusc, cum se întâmplă într-o perioadă a primăverii, când peste noapte caisul înflorit îşi lasă petalele albe pentru nişte muguri neobservabili, iar teiul înfrunzeşte cu toate maturitatea pe care o poate trăi. De la etajul 10 văzut, Chişinăul se făcuse surprinzător de verde. După o scurtă pauză de absenţă, Ana a continuat:
- Mai ţii minte cum era la şcoală, când ne jucam şi făceam gălăgie la lecţii şi niciun profesor nu ne putea linişti? Mereu fugeau după director, după părinţi şi, apoi, când au vrut să ne despartă în diferite clase şi noi am ridicat un tărăboi de n-o să-l uite cât or trăi, ţii minte, nu au avut încotro şi ne-au adus din nou împreună. Era atât de frumos. Acum nu mai ştiu ce ţi se întâmplă, de când te-ai căsătorit, eşti altul, iar în ultima vreme am început să cred că mă ignori intenţionat. Spune-mi dacă nu mai ai nevoie de mine.
Pe Ana a podidit-o tristeţea.
- Zi-mi adevărul. Dacă nu mie, nu ştiu cui ai putea să-i mai spui. Nu eu ţi-am fost ţie părtaşă la bine şi la rău? Cine dacă nu eu te-am sprijinit mereu la nevoie?
Ana şi-a dus ceaşca la buze, a sorbit câteva înghiţituri din cafeaua încă fierbinte, apoi s-a uitat insistent la Sergiu.
- N-o să mă crezi, dar am trecut printr-un iad cum nici nu mi-am putut vreodată imagina că ar putea să mi se întâmple. E mult de povestit şi nici acum nu pricep încă de unde şi până unde s-a ajuns la aşa ceva. M-am angajat, pe lângă şcoală, să fac lecţii particulare cu elevi care întâmpină dificultăţi şi nu pot ţine pasul celorlalţi sau cu elevi care nu frecventează şcoală pe motiv de boală. De regulă părinţii lor sunt putrezi de bogaţi şi fac orice pentru ca odraslele lor să se simtă ca ar face parte cumva din societate. Aşa am avut tentaţia să-mi înşel soţia cu o tipă de 16 ani căreia îi predam cursuri de engleză la domiciliu. Nu am înşelat-o. Când a vrut să mă seducă, am avut forţă să o resping. Rămâsesem singuri, iar după ce am terminat lecţia, m-a rugat să rămân la un ceai. Am acceptat. Aşa am început să vorbim despre viaţa ei, despre filmele pe care le-a văzut şi cărţile citite recent. Vorbea cursiv şi avea o imaginaţie foarte bogată. Eu de cele mai multe ori ascultam şi doar dădeam din cap în semn de acord, fiindcă odată ce începea să povestească, nu se mai oprea şi îmi vorbea cu un entuziasm pentru care îi scânteiau ochii. Avea părul blond, drept, foarte lung şi strălucea ca aurul pur. Ochii îi erau albaştri şi pielea albă, netedă. Avea o frumuseţe de neînchipuit. Într-o zi mi-a mărturisit cum o fascinează personalitatea mea şi cu asta m-a dezarmat. M-a făcut foarte fericit, dar am luat-o ca pe un compliment, sau, mă rog, un semn de respect pentru profesorul ei şi lucrul acesta cumva mi-a mărit încrederea în mine. În altă zi, în timp ce o ajutam să pronunţe corect o frază şi distanţa dintre buzele noastre era relativ mică, şi-a ţuguit buzele înspre mine, apropiindu-se, dar eu m-am ferit la timp şi am luat-o ca pe o glumă. Apoi, altă dată, s-a prefăcut că a apucat-o un junghi la genunchi. Schiţa o durere reală prin gesturi. M-a rugat să-i masez genunchiul şi eu eram destul de alarmat ca să mă apuc deodată să fac asta, când, brusc, ea mi-a luat mâinile şi mi le-a tras între coapsele ei, şi eu m-am supus pentru câteva clipe, de parcă m-ar fi vrăjit, apoi m-am smucit şi am certat-o, iar ea mi s-a aruncat în gât, căscându-şi gura peste gura mea. Am aruncat-o dinspre mine şi de la acel incident i-am spus că nu vreau să ne mai vedem. Era bolnavă după mine şi nu mi-a putut accepta refuzul. Furia îi ieşea pe nări. A început să-şi sfâşie hainele de pe ea, una după alta, şi s-a aruncat într-un dulap cu uşi de sticlă. Uşile s-au făcut ţăndări şi corpul îi sângera. Apoi a deschis geamul şi a început să ţipe să o las în pace. Eu stăteam în faţa ei şocat şi nu ştiam ce să fac: să sun după o ambulanţă sau să chem poliţia? Mi-am zis că nu mă priveşte şi m-am dus de acolo. Am ieşit, mergeam pe stradă şi dădeam din cap a nedumerire. Afară a început să plouă, am intrat într-un bar şi mi-am luat o sticlă whisky. Mai târziu, când nu mai puteam schimba nimic, am aflat ca ea a reuşit să întoarcă povestea aşa cum a vrut. Le-a povestit părinţilor că am agresat-o şi am pus-o să facă chestii groaznice. Părinţii ei au sunat la comisariat şi atunci am lipsit o noapte de acasă, m-au închis. Dimineaţa mi-au dat drumul, fiindcă au dat de nişte dosare care spuneau că fata a fost internată de câteva ori în spitalul de psihiatrie şi că nici nu mai frecventa şcoala. Era dusă cu totul, aşa că au crezut până la urmă în versiunea mea, dar vorbele au început să circule repede între vecini. Toţi vecinii se uitau la mine cu o răutate vădită şi mă bârfeau, aruncându-mi vorbe urâte. Într-o seară câţiva tipi m-au îmbrâncit sub un pod şi au dat în mine cu bâtele până mi-a ieşit sânge pe gură. Era groaznic de dureros şi credeam că o să mor. Mă numeau pervers pedofil, îmi spuneau că sunt un gunoi care nu merită să trăiască, dar am avut noroc de o maşină de poliţie care m-a scăpat atunci. A trecut întâmplător pe acolo şi văzând încăierarea au fugit să mă scape şi m-au dus cu maşina lor acasă. Am rămas fără lucru, m-au concediat pentru absenţă prea îndelungată, o absenţă pe care nu am putut-o justifica. Cu cealaltă slujbă, de rezervă, cu atât mai mult nu mi-a mers. Nimeni nu mai vroia să-şi încredinţeze copiii unuia cu o reputaţie cum am căpătat eu. Am încercat să mă angajez la o şcoală particulară, dar m-au respins, zicând că nu acceptă profesori care îşi etalează aşa vânătăile. „Arăţi ca o roşie bătută, domnule, vrei să ne sperii toţi copiii? Caută-ţi de lucru în fundătura vreunei spălătorii”, îmi spuneau. Aşa am şi făcut. M-au primit cu un salariu mizer la o spălătorie unde fierbeam albituri toată ziua. Banii nu-mi ajungeau, aşa că mi-am vândut verigheta şi ceasul. Credeam că am scăpat de întâmplarea aceea, când fata şi-a făcut din nou apariţia. Era ora 22 şi rămâsesem singur peste program. Nu ştiu cum a reuşit să mă găsească. S-a dezbrăcat acolo şi mi-a cerut să o posed, altfel îmi va face viaţa infernală, m-a şantajat că o să facă aşa încât zvonurile să ajungă la soţia mea, care era plecată în Ucraina de câteva luni. Atunci nu m-am mai putut abţine şi am apucat-o de gât, am smuls-o din locul unde sta şi am aruncat-o cu faţa foarte aproape de apa clocotită dintr-un cazan. A început să ţipe, dar i-am astupat gura. I-am zis că dacă nu mă lasă în pace o fac fiertură şi o îngrop în grădina mea. Zău că aşa i-am spus. Gâfâia de frică, şi, când i-am dat drumul, şi-a luat hainele şi a fugit de acolo. A fost găsită moartă dimineaţa. Şi-a pus capăt zilelor înfingându-şi cuţitul în inimă. Versiunea de suicid a fost confirmată de specialişti. De atunci am început să beau ca să nu-mi simt vina. Ştii, uneori vina o poţi simţi fără ca ea să îţi aparţină, o simţeam ca pe o cangrenă care îmi roade înăuntru viscerele. Mi-am dat demisia şi de mai mult de o lună doar mă prefac că lucrez. De fapt în fiecare dimineaţă ies din casă şi îmi petrec timpul prin baruri sau prin subterane. Acum am ajuns fără bani şi nu mai ştiu ce să fac. Am devenit agresiv şi inutil. Cred că cel mai bine e să divorţez de soţia mea, care încă nu ştie nimic. Nu vreau ca problemele mele să treacă pe seama ei. Are dreptul să fie fericită cum eu nu am reuşit să o fac. Pe fata asta nu o să o pot uita şi mereu voi simţi o vină absurdă. Zilele mele nu mai au niciun gust, nu sunt capabil să simt nimic şi nici să mă bucur. Asta mi-a dăruit universul, o vină absurdă.
Sergiu a îmbrăţişat-o pe Ana ca un prunc şi obrajii au început să i se umple cu lacrimi. 

luni, 18 aprilie 2011

hai să fugim împreună

viaţa mea este simplă, adică eu încerc
aşa s-o primesc, cactuşi cu ace mai aspre
în vârfuri, prieteni, prea mulţi virtuali,
îi scutur, încerc să îi scot la un ceai,
abandonez neştiuţii, o iau de la capăt,
aştept dimineaţa în care degetele
să nu mai doară, spatele expus în
 propria-i goliciune la soarele-abia răsărit,
 se-ncălzeşte. era un început optimist de
săptămână. oamenii au trecut de la cizme
 la pantofi, ba şi-au lăsat şi paltoanele-acasă.

bunicii plecaţi împreună mult prea departe
şi gustul uitat de plăcinte şi orele obositoare
 petrecute curăţând plasele de pescuit
 întinse pe toată ograda acum aş vrea
să le-ntorc. s-ar zice că libertatea s-a acomodat
arestului la domiciliu şi undeva mult prea
adâncul din mine, doar el vrea să fugă.
pietricica din pantof nu o mai simt,
dacă îmi poţi ierta lipsa de conţinut, va fi bine.

totul

Nu pot să nu când ştiu că se poate.
Pot să nu când mi se-ntind cătuşele.
Când cineva îşi ascute cureaua,
când neputinţa e o cangrenă
ce roade în creieri.
Sclavie nu azi, destulă e calmitatea
cu care intrăm în supermarket,
destulă-i obişnuinţa
de a prăji pâine în toaster,
destulă imbecilitatea
de a ne potoli setea cu suc expirat.

*

Uneori îmi petrec timpul uitându-mă
prin fereastră: oamenii îşi plimbă
câinii, vopsesc gărduceanul
din faţa blocului, prind aceleaşi rufe
cu alţi cleşti, dau cu sapa în piatra
amestecată-n pământ.

Alteori ies şi eu să fiu printre ei
un căutător al nimicului,
atâta cât să simt vântul
pe piele real. Mă aşez cu o carte
pe o bancă lipsită de umbre
şi citesc, până o pisică
se apropie de picioarele mele
să-şi mângâie blana.
Ridicăm amândouă din umeri.


sâmbătă, 16 aprilie 2011

uşile se deschid

din troleibuz ies câini bolnavi de plămâni
ies câini şchiopi şi câini lipsiţi de vedere
în jurul chioşcurilor roiesc muşte
în jurul gurilor roiesc conversaţii sterpe
durerea care nu trece dă iluzia realităţii
şobolanii încă nu circulă pe trotuare
şobolanii circulă numai sub trotuare
de trotuare cusute sunt numai râme
cele subţiri mai respiră, în rest au fost
strivite de tălpi încălţate
asfaltul coborât al şoselei încă mai curge
mila şi greaţa-ntr-un cerc dau iluzia realităţii

miercuri, 13 aprilie 2011

poate mă apropii

 înainte de somn tragi bine
perdeaua peste colţul geamului
din care, când te trezeşti,
 de regulă, vine multă lumină,
 îţi spui rugăciunea, mult prea
brusc dai în vise erotice,
 foarte erotice, şi jena se-ntinde
 în tine, o dai la o parte, exişti
acolo în lipsa materiei,
aproape real, şi e bine,
dimineaţa nu povesteşti nimănui.

te aşteaptă împreună cu hainele reci
micul dejun din legume şi fructe
poate cafea, nişte rame
în afara cărora nu ştii cum
să trăieşti, un drum despre care
crezi, te bucuri că este,
fiindcă îţi dă voie să fugi.

duminică, 10 aprilie 2011

sâmbătă, 9 aprilie 2011

alternative 3

chişinăul a intrat în costumul lentoarei de-amiază, îi vine perfect şi la mâneci. maidanezii se-ntind pe şira spinării cu burta blănoasă deschisă soarelui. puricii îşi înfrăţesc teritoriul. în ţara puricilor e africă toată ziua. în chioşcuri ţigările stau plictisite că nu se cunosc între ele şi nu au o limbă comună să o vorbească, când scurta lor existenţă e sortită să fie legată de nişte guri, nu întotdeauna curate. pe lenina picturile încep să-şi mute figurile-n ramă, să fie cât de cât observate de puştii ce umblă cu buzunarele pline. inculţii, neruşinaţii, perverşii. trag u ochiul doar la acelea cu nuduri, femei dezbăcate, slavă zeilor că arta există-n pictură aşa senzuală. autocarele fac grevă de foame pe lângă guvern. câţiva cenaclişti în biblioteca haşdeu lirilizează urletul lor. cel puţin unul. prin fereastră se văd jumătăţi de capuri care se plimbă. cineva le vede întregi sau cu umeri cu tot. depinde de înălţimea celui care priveşte.

joi, 7 aprilie 2011

am fugit de acolo

M-am simţit vinovată
când aşteptam troleibuzul
Flămândă, mi-a cumpărat fornetti
Un câine s-a apropiat de mine
şi a început să schelălăie
apoi să latre
iar eu aveam căştile în urechi
dar tot auzeam lătratul câinelui
fiindcă el se uita la mine
şi toţi oamenii din staţie
se uitau la mine
Aveau milă pe faţă
aşteptau de la mine
să mă împart
Mie îmi era ruşine să mă împart
şi nici n-am mai putut mânca
fiindcă îmi venea să plâng

miercuri, 6 aprilie 2011

să nu uit, ceainicul e pe aragaz

doar ochii, strega, doar pleoapele mele tânjesc după ceva uşor de văzut
sunt bariere ce mă separă de un exterior prezent şi-n dimineaţa asta,
felul în care aleg să-l percep, chiar să-l simt,
mă conectează cu mine prin el.

o barieră-i perdeaua. formele simple din nişte pete de contrajur
sunt ghiveciurile la fel de diferite ca florile pe care le ţin.

doar gura, doar buzele mele ar putea simţi dulcele
în rând cu acrimea, ar putea spune ceva mai mult decât mda.

prea puţini oameni adevăraţi, prea puţin firesc,
mult prea strâmt şi ascuţit în noduri cercul de obligaţii
la care mă-ntorc deja nu ca la un joc, cum se făcea ştiut
 la început.

nici confesiv nu pot, nu am despre ce, nu am cum,
în ce fel şi nu e doar măsura în care alţii aleg să primească
adevărul în ei, mai e şi măsura în care-l pot da afară din mine.

nu pot fugi. ce e cumplit nu dispare. am crezut, strega, că amintirile
pot fi chibrite, că pot alege cu mintea pe acelea pe care să le fărâmiţez
între degete, să le transform în cenuşă, în mai puţine cuvinte: să uit.

totul rămâne înscris în interior cu aceeaşi pronunţie şi-acelaşi ritm
şi-aceeaşi intensitate, aceeaşi tăcere. atâta deţin.


luni, 4 aprilie 2011

marelle

pe unde merg eu drumul e asfaltat şi corect
pereţii sunt netezi, verticali
aerul e curat ca după ploaie, îl inspir cu plăcere.
facultatea este înaltă, are ziduri masive şi coloane ionice
în curtea ei ne jucăm în marelle toată ziua,
ceaiul de măceş e fiert pe aragazul de-acasă,
gândurile sunt cuminţi, degetele au unghii,
unghiile sunt tăiate, părul e lung, fumos pieptănat
ochii văd bine, cărţile de pe raft sunt celebre
şi bune, gura nu salivează, sinuzita e moartă,
banii nu se termină, hainele sunt întotdeauna călcate
şi miros a prospeţime.
îmi fac temele regulat, doamnă profesoară,
prietenii mei sunt sănătoşi, îşi petrec
timpul liber în bibliotecă sau în parc.
fac totul cum trebuie, nu sar niciun gard,

nu înjur nicio fiinţă. o dată pe zi mă ascund 
în cimitir să-mi vomit viermii.

duminică, 3 aprilie 2011

au aţipit

orele nopţii sunt pline cu oameni care dorm,
orele somnului sunt pline cu vise.

visăm la fel.

aproape oricine în somn a săvâşit o crimă perfectă
cu jertfe necunoscute, apoi s-a trezit la 10 şi-un sfert,
iar dimineaţa i s-a părut mizeră, sinistră, ceţoasă.

aproape oricine în somn a simţit clătinatul dinţilor de lapte,
dinţii de jos, dinţii dintre canini, dinţii care se clatină puternic
şi cad simplu, aproape involuntar.
doi dinţi,
îi vezi în palmă după ce îi împingi uşurel
cu degetele mâinii drepte

şi te gândeşti că eşti prea tânăr pentru aşa ceva

şi te gândeşti la gura muşcată de şobolani a tinerei
din poezia lui benn, şi te trezeşti în patul tău moale,
în pijamaua ta frumoasă, te trezeşti cu durere de dinţi.

ştii că tinereţea frumoasă nu era a fetei moarte,
ci a familiei de şobolani care şi-au găsit hrană în
măruntaiele ei, iar asta nu te întristează deloc.

fereastra e udă, maşinile ies în stradă de insomnie, de urlete,
de griji care pişcă piele-asudată. în josul curţii, în întunericul de afară
un bărbat urlă, vocea lui ca o pisică flămândă şi răguşită.
el trăieşte o dramă, el îşi trăieşte acum drama
ta de acum patru ani, poate aceeaşi, poate mai aplecată,
mai gravă.

căderea i-ar putea fi mai abruptă, sfârşitul mai putred,
halucinaţia mai adevărată. el îşi aude pulsul, noaptea
îi umple plămânii, ploaia îi curăţă numai pielea,
ochii sunt tulburi.

visul nu-i vis. visu-i coşmar. coşmarul e mai adevărat
decât pare. oamenii dorm în casele lor încălzite.