şarmant

until one day

2012-02-03T14:44:00.001+02:00

A cough deep into my chest.

An empty noisy space in my tracheas, I can’t tell how’s it in there and why
It’s not going to come to an end. I would change it for a waiting or for a distance,
I would change it for anything else. I pump out all the air from my inside and wait for
my internal
Earthquake.

Love, an obsession that deserves to kill you.
About how much they resemble, one cold keep silent,
there’s a dependence anyway: sweet, without autumns in it.
Rain stopped
Heavy rain from across the window brings me always into a familiar feeling. That moment I like to hide myself under my blanket with my cranberries tea
And to see a historical movie or something like that.
Sometimes I want death to come suddenly and cut me from her. Faster than a match could burn,
More absurd than the false madness.
Sometimes I want it so desperately and then I took out my coloured pencils from the drawer,
Thrust them into my heart and start writing on its walls
sad stories, I’ll forget buried in there.

Behind the sunflower was left but the stern

2012-02-01T18:33:00.003+02:00

The neighbor of the rusty railways,

maybe trains roll on them the moment I do not look,

in the water from the skies a lambs herd is bathing,

one of them keeps the pharynx of the sun,

and spit on the roof

of the bus, as I’m waiting

to see the other times mountains

no place no time, again, for this.

The line sparing us from the sky

did not enter in a curve

larger than the ones of power pillars.

On this road I traveled only once.

I recognize the Delta bridge only.

On my left little green fences,

from them, everything’s getting smaller,

on my right, opaque trees

as you cannot see anything beyond.

in front, higher than the chairs, people

only one of them is wearing a beige hat

which, seen by the window is looking like a

giant eraser, trying hard to erase the horizon during the trip.

2012-01-29T11:59:00.002+02:00

În anii care au urmat visului acela de vară a apărut în mine un fel de blândeţe, de parcă aş fi vrut să împac cruzimea Universului care-mi fusese revelată. În anul dinaintea intrării mele la şcoală mama a spus într-o zi: „Ai să fii cel mai deştept copil din clasa ta, ai să iei premiul întâi!”. „Nu, am răspuns, nu vreau să iau premiul întâi ca să nu fac să plângă alt copil care l-ar dori!”

(...)

Ani mai târziu, în cursul analizei, am visat că eram copil, că asistam la propria mea copilărie. Eram mic şi foarte brun (ca într-o fotografie din copilărie, făcută de mama, pe care o păstrez încă). În pas de defilare, treceam prin faţa învăţătorului meu, dimineaţa, când se deschidea şcoala. Deodată, toţi se aşezau în poziţie de atac; singur eu refuzam şi prezentam arma „pentru onor” spunând pe nemţeşte „Ich will grussen, nicht schiessen”, adică „Vreau să salut, nu să trag”.

Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog

Încă un gât de apă

2012-01-25T19:43:00.003+02:00

Mă trezesc şi mi-e sete

Citesc şi mi-e sete

Caut să-mi păstrez concentrarea

şi setea îmi umple fiecare celulă,

trimiţând înăuntru reţele de goluri.

Mi-e sete chiar dacă plouă afară.

Mi-e sete chiar dacă-i furtună în mare.

Oamenii străini nu îmi mai sunt străini,

oamenii răi nu mai par răi,

oamenii urâţi nu mai au urâţenie-n ei,

neutralitatea, distanţa dintre noi

acoperă fiecare platformă a zilelor

prin care trecem în aproximativ aceleaşi ore,

în aproximativ acelaşi circuit,

cu aşteptarea fără de aşteptare

în faţa semaforului, în cozile de la pâine

şi de la poştă, pe treptele facultăţii
înaintea examenului.

Venele pe care le văd cu uşurinţă

sub pielea de pe încheieturile mâinii

nu-mi indică vreo hartă,

nu am habar încotro să o iau,

trăiesc pur şi simplu

21 ianuarie 2012, Constanţa

2012-01-22T10:49:00.000+02:00

"Acceptăm și facem ceea ce nu ne aduce nici o plăcere, dar ne asigură temporar existența, ne plasează în acea partiție a lumii unde totul se întâmplă deoarece cuiva îi este de trebuință ca acel ceva atât de stringent să se întâmple. Suntem conștienți de compromisuri, la acceptăm tacit și le îndeplinim cu durerea nespusă a orbului care caută lumina, dar fără speranță de aflare. Paradoxal, supraviețuim zilnic și deja acest lucru nu mai este demult o corvoadă."

Florin Otrocol, Fragilitatea cărnii

celulele sunt obişnuite la o anumită constanţă

2012-01-16T21:53:00.000+02:00

procariotele au un singur tip de arn polimeraze. sunt forme simple, nu sunt asociate în ţesuturi, sunt mult mai expuse. adaptarea lor constă în a putea să se muleze la condiţiile de mediu. învaţă foarte rapid să se adapteze. au o perversitate moleculară. se întâmplă ca 1 arn mesager să facă posibilă transmiterea informaţiei pentru mai multe tipuri de proteine. dintr-un arn poate produce n variante de proteine. în celulele noastre există o constanţă termică de ph. când intervin dezechilibre, se instalează o patologie. celulele sunt obişnuite la o anumită constanţă. avem de a face cu un material arn stabil, specializat, cu o direcţie clară. avem aceleaşi proteine. procariotele fac aceste procese în câteva ore, scanează tipul de proteină şi se îmbracă în această formă, ca la transformers. această labilitate funcţională e generată de componentele de tip arn care preiau rapid informaţia necesară. există un transfer de informaţie. arn-ul preia informaţia de la matriţa adn. sunt organizate sub formă de gene. avem un număr clar de gene. genele au o poziţie clară pe cromozomi. în fiecare genă se produc nişte fragmentări care duc la complexitatea funcţionării lor. aceste gene au un număr de baze azotate, iar acestea nu sunt asociate la întâmplare, ci în mod organizat de triplet, limbajul pe care îl generează este codul genetic: asocierea bazelor azotate într-un mod ordonat. aceste triplete se vor găsi întotdeauna aşa, vor crea combinaţii. dacă ar fi fost întâmplătoare, ar fi fost greu de controlat. această aranjare a informaţiei din codul genetic contribuie la amplificarea fenomenului: stocarea de informaţie mare în spaţiu mic. arn-ul va recunoaşte codonii, când aceştia vin şi copiază. arn-ul mesager preia informaţia. uneori mesajul este preluat de la mai multe gene. are rolul de a prelua corect şi sincoron din locuri diferite. ca să nu producă greşeli, urmează o ordine. în momentul în care se instalează procesul de copiere, apare un complex arn - polimerază, adn-ul reprezintă dublu catena, se desface şi începe procesul de copiere a matriţei de către arn - formează o catenă de arn, care însă pleacă, se îndepărtează de adn, cu o zonă - cap - numită 7 metil-guanozintrifosfat, pleacă cu această ştampilă, astfel încât lucrurile să fie direcţionate corect. dacă nu vine atp-ul şi nu se întâmplă semnalizarea punctului de start, sinteza nu se produce. adn-polimeraza este factorul de elogaţie, factorul care participă la procesul de alungire a catenei adn. funcţionează ca un căţeluş al unui poliţist care miroase pînă unde şi cât de lungă trebuie să fie catena. cancerul înseamnă pierderea reglajelor, moleculele care ştiu de unde şi până unde se copiază informaţia îşi pierd controlul. arn-ul creşte. există un punct care anunţă momentul de oprire a sintezei, lanţul de arn este tăiat, se desprinde. factorul de elongaţie nu mai există. polimeraza nu merge mai departe fără instructor, se opreşte. adn-ul cade. în interiorul nucleului există enzime, se poduce un alt fenomen de mercare - sfârşitul - poliadenilare, fenomen prin care la capătul terminal arn se introduce coada formată din mai multe adenine. dacă procesul merge greşit, iar substanţa care trebuie să adauge adeninele, adn-ul nou sintetizat este bucăţit şi aruncat la gunoi, proces rapid, care trebuie controlat, pentru că ar putea să intervină aceste clivaje înainte de marcare.

vise din somn

2012-01-11T23:03:00.000+02:00

Am visat-o pe S în Constanţa.

22 noiembrie 2011

Am ajuns la anatomie cu un buchet de trandafiri albi pe care i-am pus într-o vază, dar care parcă s-ar fi micşorat între timp, m-am aşezat în bancă, dna handolescu a venit cu un set de caiete subtiri cu coperta verde semnate si ni le-a dat, ca sa scriem testare in ele. Am scris mult, nu tin minte sa fi scris gresit, decat ca inspre sfarsit m am impotmolit un pic, scriind gresit un cuvant, dar nu mi se parea o greseala dezastruoasa. Cand a inceput sa citeasca notele, eram a doua pe lista, primul luase 10, eu am luat 5, dupa care au urmat numai note de 9 si 10. Cică aş fi scris ceva foarte aiurea şi nu înţelegeam de ce, m-am uitat în caiet şi unica greşeală era că am scris peste tot în loc de Bucureşti, Buccitoreşti, deşi ştiu foarte bine cum se scrie Bucureşti, nu pricepeam de ce am scris eu în repetate rânduri Buccitoreşti. Acum mă întreb ce ar fi căutat numele unui oraş într o testare de anatomie. Buccitoreşti e mai aproape de muşchiul buccinator, deci ar fi avut mai mult sens să fi scris corect

11 noiembrie 2001

Mergem spre craiova cu trenul, eu si ion, acolo se-ntâmplă cenaclul. Ne-nţelegem să găsim singuri trenul şi să ne întâlnim înăuntru. Citesc pe plăcuţă numărul trenului. Coincide cu cel de pe bilet. Urc înăuntru. Mă aşez pe scaunul din faţă, nr.2, lângă un bărbat. Sunt şi oameni care stau în picioare. Trenul porneşte imediat. Nu-l găsesc pe ion. După o vreme întreb de cineva dacă destinaţia este craiova. Aud în răspuns o altă destinaţie. Un oraş de care nu am mai auzit. Se apropie controlorul de bilete şi-mi zice că nu am biletul corect. Nu e trenul meu. Nu e trenul meu. Sunt panicată. Cineva îmi zice că de unde ajungem noi e drum spre constanţa abia joi, adică peste câteva zile, cu un rânjet răutăcios. Trenul nu opreşte nicăieri. Controlorul de bilete e o femeie durduluie şi încearcă să mă ajute. Îmi opreşte trenul undeva şi mă însoţeşte o bucată de drum. Nu o cunosc. Sunt desculţă. Aşchii îmi intră în tălpi şi în mâini. Suport mulţimea de aşchii la mine sub piele şi-naintez, sunt singură. Ajung într-o clădire. La intrare e o ţâşnitoare. Mă folosesc de ea ca să-mi scot aşchiile. Zgândăr pielea ca să le scot bine, folosesc apa. Parţial scap de ele. Intru înăuntru. Înăuntru e cenaclul, recunosc câţiva oameni. Sunt liniştită. Îmi dau seama că am ajuns prea uşor şi nu pricep cauza.

22 octombrie 2011

Mama imi spune ca nu are bani sa-mi plătească contractul pentru anul doi şi că trebuie să renunţ la facultate din cauza asta.

19 octombrie 2011

Eram într-un magazin de lîngă şcoală şi cumpăram 2 timpuri de pâine. Una cu denumirea comercială corectă. Cealaltă cu denumirea comercială greşită. Îmi trebuia pentru lucrarea de laborator. Vânzătoarea dădea comandă de pâine şi aceasta ieşea dintr-un aparat, ambalându-se în faţa mea. A sunat telefonul. Era S. M-a întreba ce fac, când ajung. Mi-a spus că pot trece pe la ea vineri la 10 şi sâmbătă la două. Am întrebat-o de mai multe ori aceste date, ca să mi le notez, fiindcă nu se auzea bine. Mi-a spus că dacă eu nu am cum, ar putea ea trece prin Constanţa. Oamenii din jur care ne auzeau conversaţia aveau un surâs ironic, dar eu luam totul foarte în serios. Mi-am spus că dacă o să am bani deajuns, o să vin neapărat vineri ca să rămân şi sâmbătă. Pentru început ştiam că am un program încărcat.

Eram într-un apartament situat la un etaj înalt, poate că apartamentul meu. Am găsit o ieşire secretă prin spate. Ne-am dus pe acolo. Am străbătut mult drum, prin nişte coteţe cu animale periculoase, am ajuns într-un târg, de acolo am luat un autobuz. Am coborât pe o stâncă. În jos era marea. Ion sărea în ea să înoate şi se-ntorcea. Eu stăteam pe marginea clădirii, pentru că stânca aceea arăta ca o clădire şi era din beton. Acoperişul se umplea cu apă şi hainele noastre au rămas jos acoperite cu apă, la o înălţime mai mare decât corpul, astfel încât trebuia să te scufunzi ca să le iei. Eu aveam jos o bluză, ciorapi şi naftizin. M-am cufundat de câteva ori să le scot de acolo. Înainte să ne pornim înapoi, Ion şi-a schimbat chiloţii uzi pe o pereche de chiloţi uscaţi. Am urcat în acelaşi autobuz. În autobuz mi-am dat seama că nu îmi găsesc ciorapii. Prin fereastră se vedea locul de unde plecasem, ciorapii nu se vedeau, fiindcă era inundat. Naftizinul rămâsese întreg. Am coborât în târg. Am mers prin târg. În coteţe m-a muşcat un câine, îmi simţeam mâna în gura lui, îl gâdilam ca să-mi dea drumul. Gâdilatul funcţiona. Câinele slăbea muşcătura şi eu fugeam.

22 septembrie 2011

Mergeam cu maşina la cotitura de până la strada Moskova. Drumul era rău. Mulţi coborau din maşini şi mergeau pe jos. Am coborât şi noi. L-am întrebat pe tip ce se întâmplă. Mi-a spus că-i apocalipsă. Era întuneric, clădirile aveau o formă nefirească. Am ajuns la Boldureşti, era în interiorul chişinăului. Oraşul avea tot felul de locuri stranii de peste tot. Puteai vedea în Chişinău munţi şi piramide. Am vrut să intrăm în casa bunicii, dar ne-am răzgândit, ca să găsim un loc mai bun. Cineva ne soma să rămânem acolo. Aveam senzaţia că am putea muri cu toţii din clipă în clipă. Îmi era frică. Apoi totul a trecut, a revenit la normal, ca şi cum ar fi fost o halucinaţie.

Eram 3 oameni care ne-am dus la puhăceni. Unul ne convingea că acolo se întâmplă lucruri foarte stranii, că sunt fantome şi o să le vedem dacă nu adormim. Ne-am culcat. Mi-era frică să deschid ochii. Mă trăgea foarte tare la somn. Dar m-am impus să deschid ochii. Totul părea foarte real. Noi dormeam toţi trei între uşă şi masă. S m-a antenţionat că important e să nu ţip. Am deschis ochii şi am văzut un preot parcă desenat cu cretă strălucitoare în aer, citea dintr-o biblie. Vocea lui se auzea. M-am speriat. Tremuram, mă abţineam cu greau să nu scot zgomote, de parcă unica ipostază în care aveam voie să fiu acolo era starea de somn. Eram convinsă că ceea ce văd e real.

10 septembrie 2011

Am luat foarfecele şi mi-am tăiat părul din stânga. Vroiam să demonstrez ceva, nu ştiu ce anume. Mi-am dat seama că mai poate fi ceva salvat. M-am apropiat de mama să mă vadă, să recunoască noua tunsură, să mă certe, dar n-a spus nimic, nu mi-a reproşat nimic. Am rugat-o să continue ea şi a spus că va face asta.

Eram într-o tabără de undeva cu S şi vorbeam, ne-nţelegeam, era un fel de prietenie între noi. Mi-a dăruit o floare. Poate că am mâncat îngheţată-mpreună. Apoi m-am întors între alţi oameni. Mai târziu ne-am regăsit şi eram bucuroasă. A spus că se simte bine cu mine. Trebuia să ne ducem la o oarecare masă rotundă de la o anumită televiziune la o oră fixă şi ajungând acolo S era pertinentă în păreri.

poezie scrisă din mers

2012-01-10T20:22:00.000+02:00

Cea mai mare dragoste o am pentru pământ,

suntem împreună definitiv şi chiar dincolo de moarte

vom fi, ce îndrăgostit ar sta să-mi îmbrăţişeze scheletul

secole înspre eternitate? Umbra mea şi cu mine

traversăm zilnic străzile Constanţei într-o stare de incertitudine

generală în căutarea nimicului, ochii mei usturători de realitate

sau de prea multă prezenţă în ea, ochii mei şi cu mine văd lucruri

normale ce se transformă odată cu paşii din arbori în oameni

cu mâini malformate ce se mişcă tâmpit, din trotuare în linii înguste

pe care trebuie să mergi ca pe sfoară ca să nu fii zdrobit,

din zebră în valea pe care o parcurgi din inerţie pentru că şi alţii merg,

aerul rece într-un gheţar din care nu ai voie să te dezdoi,

totul e rece şi trist şi rece şi trist, ştiu că am spus-o de două ori

să nu-mi spui

2012-01-06T16:38:00.003+02:00

mereu toamnă la mine-n pădure
pe stradă
în inimă, în artere, în vene
biciclişti fără căşti de protecţie-n trafic
la 20 de ani simt că nu există vreun alt anotimp
în afară de cel prin care
frunze şi paşi
foşnet şi paşi
miros de descompunere-n nări
miros ce cotrobăie prin receptorii senzoriali
ai oricui trece pe-aici, pe acolo
şi nu ne cunoaştem
cărăruşi paralele
ca şi destinele noastre
între ele copaci cu măduvă obosită
cu scoarţă deranjată de vânt
şi de ploi şi de oameni cu obiecte-ascuţite
în mâini, poate, mâinile tale
nume, obsesii, forme
în acest anotimp sau în altul
oricum e acelaşi
oricum e prea lung
tu mă visezi moartă şi-n visul tău plângi
dar nu se plânge în vis
şi nu se plânge sub scoarţă
în parenchimuri
şi nici ghemuiţi la rădăcinile acoperite de muşchi
verdele lor încă viu
obrajii nu primesc lacrimi
timpul nu are loc pentru refugii
se tace, se merge-nainte
se-nghite saliva în noduri

Pot scrie cele mai triste versuri in noaptea aceasta

2012-01-02T08:14:00.000+02:00

)(

2011-12-30T10:48:00.000+02:00

în miez de octombrie îmi spuneam că nu o să renunţ. îmi închipuiam acea închisoare înconjurată de ziduri, un spaţiu care te-nvaţă să fii rece şi dur, un spaţiu în care ai de făcut o cantitate de paşi. îmi spuneam că dacă voi fi prinsă acolo, o să pot evada, că o găsesc timp pentru asta. m-am îndepărtat. m-am îndepărtat foarte mult de drumul pe care cândva îl puteam numi liber. mi s-au schimbat concepţiile odată cu priorităţile. nu am crezut în asta, deşi încă mai am nostalgia timpului în care mă entuziasma meseria de scriitor, orele petrecute într-un univers pe care-l faci tu, sau pe care-l rescrii dintr-o realitate intimă. orele în care poţi să te concentrezi de dragul acelei lumi. aş vrea să fac o pauză de câteva luni de la tot ce îmi este viaţă acum, pentru a mă întoarce în timpul în care încercam să fac lucruri, dar nu am cum, nu am voie să-mi rup o asemenea pauză, nu acum. cred că e primul an în care o să ignor sărbătorile pentru că nu am timp pentru ele şi pentru că nu sunt deloc importante.

nesupunere

2011-12-06T21:57:00.002+02:00

ne lăsăm purtaţi

de plutirea inconştientă
a unui nor
e albastru-senin
împrejur
cât pescăruşii
cu aripile lor
ţin cerul în echilibru

mâine va ploua
cu rugină

amintiri

2011-11-30T19:18:00.001+02:00

2011-11-13T22:13:00.001+02:00

O gramatică

eram mort şi doream pace
apoi am fost paşnic şi încă nu mort de tot
apoi eram îmbrăcat
şi mi-am scos hainele şi pe urmă
a fost prea multă lumină
şi s-a lăsat noaptea
şi doream să vorbesc cu cineva
şi-am vorbit în extaz
şi mi s-a răspuns la timp în toate limbile
frumos
dar mă simţeam neiubit şi toată lumea
a venit să mă iubească

totuşi ceva aleargă încă
şi nu-l pot prinde
sînt mereu în urmă

din "Poezii alese" de Andrei Codrescu, pagina 105.

___

2011-11-12T22:55:00.000+02:00

în chişinău, dacă deschideam ochii noaptea, din odaia mea se vedea luna, de multe ori plină. acum, dacă deschid ochii, pot să văd o lampă de masă aprisă la unul din etajele superioare ale blocului de vis-a-vis sau să nu văd nimic, dacă persoana respectivă doarme. spun asta pentru că am avut o iluzie.

mama

2011-10-29T13:35:00.001+03:00

mamei îi deschid webcamul şi o las să se uite la mine, cât învăţ. stă aşa ore în şir, cu un ceai, cu o bucată de pâine. nici nu vrea să meargă la bucătărie. se uită la mine până mi se face somn şi atunci se duce şi ea direct la culcare şi, dacă mă prinde în vis, cât e, ţine visul neclintit, să nu cumva să dispar.

Flic-flac

2011-10-24T19:01:00.002+03:00

Angoasa cu dinţi-ascuţiţi,

ca şi câinele din ultimul vis
care mă apucase de mână,
se-nfige la mine sub stern,
toamna îşi întoarce mantaua,
urlă adâncul de mare
din plămânii ei muţi.

Algele se uită cu groază
dinspre locul pe unde lumina
ajunge doar foarte puţin,
nu simt niciun fel de mângâieri,
simt numai frig prea intens
şi ruperi din propriul corp,
imobile-n pământ.

Sarea le intră-n membrane,
se scurge pe-obraz,
nicicând nu se usucă.
Le rup, le presez, le ucid.
Asta am de făcut. Doar atât.

nu friza

2011-10-22T11:43:00.006+03:00

ploile reci le simt
şiroindu-mi pe spate
mult timp după ce afară
nu mai curge nimic.

la 5 dimineaţa, în gară, aştept.
trotuarul ud se trezeşte sub tălpile mele.
este frig, e o zi oarecare, neliniştea
mă absoarbe, îmi ridică ochii la cer,
încă nu ştiu cât e de departe.

Cadavru

2011-10-18T22:20:00.006+03:00

Lampa de neon frige când îmi lipesc degetele de ea

caut un strop de căldură care să fi trecut prin tine mai întâi

becul se stinge, nu e nimic dureros în asta

e doar ceva lipsit de senzaţii, lipsit de entuziasmul începutului

în care conta fericirea ta

o fericire pe care vroiam să ţi-o dau din mine direct

acum noaptea e alta, altul peisajul, nu mai vad acea imensitate

de blocuri nu prea înalte, care stau treze până la ore târzii

deşi sunt, nu mai aud nici măcar câinii,

doar ticăitul ceasului care îmi spune că timpul încă există

şi dăinuie, cum se credea într-un timp despre dragoste.

În ce zi am ajuns?

Care vor fi gesturile din dimineaţa ce vine?

Încotro mă îndrept şi de ce?

Ar trebui să preţuiesc clipa aceasta, pe care-o primesc

cu plămânii curaţi, dar sunt tristă şi chiar de mă înspăimântă

fiara ce mă va înghiţi, acolo, la capăt

mă mai înspămâtă şi faptul că nu văd diferenţa sau rostul

acestei aşteptări când îi zic nu altcumva decât
aşteptare

18 oct. 11, Constanţa

fără oprire

2011-10-18T20:29:00.002+03:00

iar când mi se face mai dor, îţi repet numele-n gând de sute de ori, îl scriu pe nisip, mă întorc peste câteva zile să văd dacă încă mai este.

...

2011-10-17T22:50:00.004+03:00

Se recomandă îngrijirea zilinică a florilor. Se toarnă apă filtrată. Petalele albe compensează lipsa zăpezii de-afară. Am înţeles că e deficit de cristale, prea mare umiditatea, totul se toarnă în ploi. Mai lungi, mai scurte, cu, fără furtună, dar ploi. Îndeajuns de reci ca să le simt şi brutale. Versuri obsesive în creier, când urc scările, când le cobor, versuri spuse de-o voce, mereu una şi aceeaşi voce, versuri de fiece dată aceleaşi, spuse pe-un ritm pe care nu-l pot schimba în vreun fel, fiindcă a fost auzit, versuri dezlipite direct de pe asfaltul pe care îl văd, când merg cu gluga trasă peste căciulă sau din cerul la care mă uit de câteva ori pe zi, când spaţiul nu are poezie decât în pereţii realităţii din care se poate face ceva. Cuvintele de care am nevoie le pot găsi numai în cărţi, nu şi dinspre oameni cu care să stau faţă în faţă să ne vorbim, deşi ieri au fost. Ieri, Club El Primer Comandante, da, au fost oameni. Mulţi pe care nu îi ştiam personal, dar pe care mi-a fost interesant să-i văd dintr-odată, aşa, adunaţi împreună. Înainte de asta au fost şi 3 ore petrecute în singurătate, cu o carte, la o măsuţă de lângă fereastră, în restaurantul de-alături. La masa din centru 2 domni fumau ţigări cu aromă de ciocolată şi discutau ceva foarte aprins. Aveau tălpi curate la adidaşi, lucru din care se putea presupune că nu prea circulă cu tramvaiul. Azi în aulă am decis că nu o să renunţ. Se poate înainta şi pe 2 piste, în paralel, fără prăbuşiri, fără regrete. Nu mi-e destulă marea cu valurile ei de 7 metri în sus pe timp de furtună, nu mi-s îndeajuns frunzele verzi aurii galbene roşcate pe care le pot vedea pe trotuare, (noi pentru mine pe timp de toamnă fiind cele verzi). Nu mă satisface biblioteca şi lecturile în autobuzul care nu mă zgâlţâie deloc, când merge, deci permite lectura. Parcurile, dimineţile umede, pauzele cu valuri. Toate acestea nu-mi acoperă melancolia şi necesitatea de poezie. Am nevoie de cuvinte, am nevoie de timp şi spaţiu pentru a le scoate din mine. Nu pot renunţa la ce îmi adăposteşte fiinţa, de dragul unui studiu paşnic, adânc, ce m-ar băga într-un fel de zid înalt şi circular, ca-n închisorile cele mai crunte. Mai am jumătate de cola, dar simt că m-am îndepărtat prea tare de zid.

e frig, dar e bine, amintirile răscolesc

2011-10-15T21:51:00.003+03:00

am avut o impresie falsă. constanţa trăită din interior e altfel decât cea prin care se trece în vizită, căutând frumosu-absolut în marginile ce fac înălţimile unor blocuri mult prea turtite şi a unui cer fumuriu cu pescăruşi care planează-ndelung fără să cadă (deşi am văzut unul fără suflare pe mal). are spaţiu, are dimineţi proaspete şi aer maritim, dinspre o mare ce nu e depresivă deloc, ci dimpotrivă, te umple cu zâmbet, idiferent de starea în care se află. pauzele mele mai lungi sunt chiar minunate. valurile se izbesc în dig, cad în stropi mărunţi la picioarele mele, când stau pe nişte pietre mari, care nu ştiu cât sunt de vechi, dar care sunt îndeajuns de răbdătoare. şi s-ar părea că orizontul trimite mesaje, s-ar părea că spuma mişcătoare a apei mereu într-un soi de cădere ţine câteva rânduri pe care nu se poate scrie cu gândul decât foarte stângaci, dar curat. şi cuvintele se duc în adâncuri, acolo unde e multă sare.

am remarcat o frază, când profa a spus-o la ultima lucrare de laborator: totul e să nu transvazezi brusc lichidul cu precipitat, să-l scurgi lent, lento (accentuat), până se formează cristalul, vaporii mai grei ca aerul vor coborî spre flacără şi se vor aprinde. am remarcat ritmul perfect şi pasiunea din voce, când chiar îţi place ceea ce îţi formează profesia. la cursul de anatomie mi-am amintit că sunt vie când am auzit că ţesutul conjunctiv hialin este alb-albăstrui la oamenii vii. am zâmbit, lucru pe care, de altfel, am început să-l practic mai des, cu toată sinceritatea.

după care îl întreb dacă el este sau nu este căţel

2011-10-15T21:06:00.002+03:00

Hiperfagia e despre Ghiri, violenţa e despre Ghiri, acţiunea de a te complace la maximum în ipostaza de alintătură e despre Ghiri, pisica ce dă cu laba peste ţigară lui A, fiindcă nu-i place fumul. Dpadv, e unicul lucru pe care-l avem în comun. Ghiri nu a ieşit niciodată din casă, dar îl ia la palme pe Bobi si îl zgârie foarte des, de asta Bobi se cam fereşte de Ghiri şi în general se fereşte de toate pisicile străzii. Bobi nu ştie ca există şi pisici neagresive. Într-o zi îl vedeam luând-o la fuga pe străzi, mai că în 2 labe. O fi nişte dulăi serioşi, m-am gândit eu şi am sărit să-l ajut, dar când m-am uitat, un biet pui de mâţ alerga dupa el, aşa, pentru distracţie.

ghiri, asa i se spune pisicii

2011-10-09T21:25:00.002+03:00

Dimineaţa m-am trezit după un somn de vreo 9 ore, cu jumătate de cearşaf pe jos, cu plapuma vraişte şi cu Pavluşa chircit sub coapsa mea într-un colţ de pat. Dimineaţa încă nu ştiam că-l cheamă Pavluşa. I-am dat nume-nspre seară, după ce A m-a întrebat cum îl cheamă şi eu i-am răspuns că nu are vreun nume. Mi-a zis că trebuie să-i dau şi lui unul.
M-am dus în bucătărie să-mi fac un ceai. A cu Bunicuţa stăteau în bucătărie şi beau un coniac. M-am aşezat pe scaunul pisicii. „Ştii, Oli al meu e tare bun băiat”, îmi zice Bunicuţa „el nu bea şi nici nu fumează” mă uit la ea un pic, după care mă ridic şi mă întorc înspre dulapuri, încerc să-mi amintesc unde-s cănile, găsesc, mă ridic în vârfuri să iau cea mai mare cană „a intrat şi el anul acesta la Ovidius”, deschid alt dulap să dau jos ceaiul şi zahărul „cu medie mare a intrat”, iau cu linguriţa un vârf de ceai verde şi 2 linguriţe de zahăr „A zicea că n-ai net, poţi să vii la el să stai pe net, să staţi amândoi pe net”, torn apă-n ibric „apoi puteţi să vă plimbaţi, să vă duceţi la mall” dau drumul la gaz şi aprind bricheta, focul se-aprinde, „nepotul meu e tare bravo”. Mă aşez înapoi pe scaunul liber. Pisica se-ntinde în afara fotoliului şi o bate uşurel pe A cu lăbuţa. Data trecută când făcea aşa, A a mângâiat-o. M-am gândit că şi acum se vrea mângâiată. Mă întind să o mângâi, dar ea, poc, mă loveşte puternic cu lăbuţa peste podul palmei şi se uită la mine urât. Sunt stupefiată. Nu-i înţeleg reacţia. Niciodată n-am mai văzut aşa pisici agresive şi precise-n mişcări. „Te-ai aşezat pe scaunul ei”, îmi explică tardiv A. Pisica e grasa si stă în fund pe fotoliul din bucătărie, exact ca un om, cu pretenţia să-i mai rămână şi un scaun liber la masă, lucru respectat cu stricteţe.
Daca pisica sta pe scaun cand luam masa, A se duce sa-si mai aduca un scaun, il pune alaturi de scaunul cu pisica si doar atunci se apuca de mancat.

aer rece si umed

2011-10-09T12:46:00.001+03:00

Copiii mai mici decat noi sunt cuminti, se-ndragostesc repede, asta nu-i scuteste de patetism, dar le ofera o asa numita duiosenie-a varstei. Ii ignoram, nu ne pasa de ei, totusi uneori ii zarim din loc in loc, cand nu ne asteptam sau cand nu ne mai aducem aminte decat de ceea ce incarca cu griji. Copiii mai mici decat noi sunt atenti si nu se satura repede. Au energie.

Prima zi in care Constanta ploua pe sub balcon si mi-e rece la maini si nu mai simt durerea de ieri in falange. Ieri primul curs in aula, descoperirea scaunelor cu suport pentru caiet si o adancitura liniara in el, cat sa nu cada pixul. Sentimentul ca esti student, asta fiind ceva important, impinge responsabilitatile-n fata, si e ok asa, pentru ca la ele ma pricep cel mai bine.

Au energia unui soare burtos si flamand in care dintr-o inghititura ar incapea tot universul. Mainile le scancesc cand ii pui pe treaba prea mult, in schimb, daca fac bine ce au de indeplinit, le este asigurat un somn linistit. Se trezesc inainte de timp si nici macar nu din cauza zgomotului ploii, ci din entuziasm.

Mi-e frig mai ales la mana si urechea dreapta, pentru ca sunt mai aproape de peretele dinafara, iar dincolo de el, dupa cum spuneam, ploua. Stau aici cocotata pe-un scaun, cu o masa improvizata dintr-un alt scaun cu o cutie pe ea, peretii prea zdraveni ca sa lase sa circule undele intre ei.

Si ce daca se supara amintirile?

2011-10-08T20:46:00.001+03:00

Este exact asa cum mi-ai spus, prea mare ruptura, alta zona de interes. Pentru ce vreau eu, nu mi-ajunge rabdare si timp. Obligatiile fac coada in creier. Nici macar sa trandavesc nu-mi permit, ca sa nu mai vorbim de obsesii. Le trimit la plimbare cu Bobi. Sa latre, sa muste, sa sufere Bobi in locu-mi. Adica, tot despre dependente zic. Abstinenta nu rezolva nimic. Esti ordinar. Si ce daca hormonii fac harababura? descumpanirile tu le suporti. Apa nu rezolva nimic. Soseaua ramane aceeasi. Gandurile zdupaie pe bordura si nu mai ajung. Nu mai ajungi. Plimbarea nocturna sub lumina de luna ajuta, zice-se, dar mult prea tarziu. Plimbarea nocturna e (…), as injura, ma abtin.

(octombrie 2011, inertia creeps, pled verde dedesubt, lampa mea de masa, floarea mea alba-n ghivechi, cainele meu de plus, 20 de ani, noaptea scursa de orice miscari ar putea sa urmeze, inertie, pozitie comoda pentru glezne, latratul lui Bobi dupa usa, un conspect pe care n-am chef sa-l citesc pentru ca nu e urgent, Tomis Nord, incapacitatea de a lega aceste cuvinte sau lipsa necesitatii de a le incadra in vreun context. As vorbi cu cineva despre ceea ce simt. As tacea. As mai trage de singuratate. E sambata, ziua-i pe terminate. Nu se regreta nimic. Tristetea e parte din mine. As minti daca as raspunde da cand ma intrebi daca sunt fericita, fix in momentul in care ma-ntrebi. Imi ramane timp si pentru dependente, ma gandesc la ele cat merg. Mi-e ciuda ca nu le pot rupe din mine. Vor trece. Mai dureaza. Nu asta-mi doresc. Doar mortii nu simt nimic, si nici macar asta nu se stie precis.)

din floarea-soarelui a ramas numai tulpina

2011-10-07T09:32:00.003+03:00

Vecina cu sinele ruginite
pe care poate merg trenuri, cand eu nu ma uit,
in apa din cer se scalda o turma de miei,

unul tine soarele in faringe,
il scuipa pe acoperisul

autocarului, cat eu astept
sa revad muntii de alta data,

nu-i loc si nici timp pentru asta.

Dreapta ce ne desparte de cer
nu a intrat intr-o curbura mai burtoasa
decat cea in care se lungesc

liniile de inalta tensiune.
Pe soseaua asta

am mai mers o singura data.
Mi-e cunoscut doar podul cu Delta.

In stanga gradulete scunde si verzi,
dinspre care totul se micsoreaza,

in dreapta arbori suficient de opaci

ca sa nu deslusesti nimic dupa ei.

In fata, mai sus de scaune, oameni
doar unul poarta o palarie bej

care, pe fundalul ferestrei, seamana
cu o radiera ce zadarnic incearca
sa stearga orizontul din mers.

Constanta-Bucuresti,

3 octombrie 2011

cineva m-a intrebat daca-s salvamar pe timp de iarna, erau 26 grade C afara

2011-10-07T08:40:00.009+03:00

De parca, brusc, peste noapte, as fi intrat in viata altcuiva. M-am trezit dimineata in patul altcuiva, am luat micul dejun cu parintii altcuiva, am mangaiat cainele acestuia si m-am dus in locul lui la facultate cu un 102 Nord in care am folosit bilete ce nu-mi apartin. Nu facultatea mea.

Ieri am stat 2 ore in laboratorul de chimie si m-am uitat la un sir infinit de recipiente cu compusi chimici, in mod special la hartiutile incleiate pe ele, unde aveau formule si denumiri, dar si la culori. Ca sa fiu atenta, imi repetam fara voce fiecare fraza pe care-o spunea profa. O colega mi-a marturisit dupa ore ca si ea facea la fel, dar nu prea reusea sa tina ritmul. Mie mi-a reusit, poate pentru ca nu gaseam nimic mai distractiv de facut.

Inainte de asta, asteptam in fata Ovidiusului pe o banca. La cativa pasi distanta, o blonda se plangea colegelor sale ca nu a vazut niciun boboc frumos anul asta in tot Ovidiusul. Se referea, cred eu, la frumusetea fizica, ca alta n-o poti observa la prima vedere. Nu m-am simtit ofensata de fraza auzita intamplator, doar m-am convins inca o data, fara tristete, ca suntem diferiti in perceperea de frumos si in preocupari.

Inca si mai inainte, am stat 2 ore intinsa pe suportul de fier pe care stau vara salvamarii, la vreo trei metri inaltime de la pamant si 5 metri distanta de locul unde marea isi arunca valurile pe tarm si m-am uitat la orizontul neted. Am ascultat zgomotul marii si pescarusii, am citit. Am coborat, m-am descaltat si am mers putin pe marginea apei. Aveam 3 ore libere intre lectii si doar in partea asta de timp m-am simtit eu insami pina la capat.

Cadenţă

2011-10-06T20:18:00.000+03:00

Bag degetele-n apa sărată a mării,
apoi le vâr în gură,

sap în ţărână

la fel cum neputinţa sapă în mine,

ia-te în mâini, îmi zice

şi se piteşte într-un interior sigur,

îmi împrumută ritmul

cu care trăiesc,

ţin pleoapele strâns închise

să nu intre vanitatea

de la capătul căutărilor mele.

Culeg scoici sfărâmate,

le-nghit. Nu plâng, nu acopăr

cu palma.

1 October 2011

m-am trezit odată cu răsăritul

2011-09-28T07:30:00.003+03:00

pentru că sus vom începe din nou

2011-09-22T12:09:00.005+03:00

de la o vreme nu am mai scris
doar am urmărit cum zilele se îmbracă
în haine transparente
mă iau şi pe mine de mână
întind pânze albe corăbiei construite
din lemne-ntre care s-au odihnit cândva morţii,
şi aleargă, înghit norii, ridică-nălţimile cerului
un pic mai departe.

priviţi dinspre pământ
avem chipuri caraghioase
suntem haos, formele precise
sunt întâmplătoare
un nor destrămat lasă
în locu-i doar amintirile
de-acolo ţîşneşte lumina
să-ţi inunde pervazul

te trezeşti
m-ai visat?

şi-s iubibilă

2011-09-20T22:22:00.004+03:00

The Devil's Advocate - Official Trailer - (Şeytanın Avukatı)

2011-09-19T21:30:00.001+03:00

chiar bunicel.

Richard Brautigan

2011-09-18T12:50:00.003+03:00

Mi-a plăcut mult finalul acestui fragment.

Clopoţei

Un soare cald şi auriu strălucea peste noi şi peste Grămezile de la Uzina Uitată, care se vedeau tot mai aproape. Am traversat râuri şi poduri şi am trecut pe lângă ferme şi păşuni, prin păduri de pin şi de-a lungul câmpurilor cu pepeni.

Grămezile de la Uzina Uitată păreau nişte jumătăţi de munţi şi de maşinării ce străluceau ca aurul.

O atmosferă aproape festivă emana acum dinspre mulţime. Lumea se simţea uşurată că ERUPTin şi gaşca lui muriseră.

Copiii începură să culeagă flori de pe marginea drumului şi în scurt timp procesiunea se umplu de flori ca o vază cu trandafiri, narcise, maci şi clopoţei.

- S-a terminat, spuse Paulina şi, întorcându-se spre mine, mă îmbrăţişă cu un gest prietenesc, pentru a-mi arăta că totul se terminase.

I-am simţit trupul lipit de al meu.

Din romanul „În zahăr de pepene” de Richard Brautigan

patetic, de dragoste

2011-09-13T15:09:00.010+03:00

tu eşti omul meu special
dragostea mea pentru tine e pură şi specială
luciditatea zilelor trăite-mpreună e mai clară
decât cerneala pe care o scurg
scriind despre tine
fiindcă ştiu atât de puţin
ochii mei când te privesc sunt transparenţi
sufletul îmi este încăpător şi deschis
să te primească în el
să vezi cu ochii mei lumea
să văd cu ochii tăi lumea
să nu mă alungi, să nu te alung,
să nu mă laşi niciunei depărtări
să-ngenunchem împreună prin anotimpuri,
ele, care sunt atât de imprevizibile-n stări

Şi boboasele au viaţă

2011-09-13T10:36:00.007+03:00

- A scris Aura Maru la tabără un text, care începea cu o scenă prin care se făcea că un băieţaş a văzut un peşte în acvarium, şi a spus că îl vrea, iar peste 5 minute, acest peşte i-a fost servit pe tavă, moment din care el s-a făcut vegan, apoi autoarea exprimă atitudinea sa vechementă faţă de vegani, şi eu m-am simţit un pic jignită, pentru că, oricum n-ai da, sunt şi eu vegetariană.

- De ce eşti tu vegetariană?

- În primul rând, pentru că fratele meu este vegetarian şi el are o mare influenţă asupra mea, dar şi pentru că mi se pare inuman să ucizi animale.

- Şi cu leguminoasele cum e?

- E în regulă, ele n-au viaţă.

- Ba au viaţă. Închipuie-ţi că duci o roşie la gură, şi ea se apucă să strige, nu mă mânca, nu mă mânca!

- De ce ar face asta?

- Păi tocmai că nu o face, dar dacă ar face-o, pun pariu că ai muri de foame. Adică tu crezi că legumele n-au viaţă, dar ele au viaţă, e lucru demonstrat ştiinţific. E adevărat că Adam şi Eva, înainte de a intra-n păcat, nu mâncau carne, dar ei umblau în curu’ gol, aşa că dacă e să îţi asumi rolul de vegetariană, ar trebui să renunţi şi la haine, în cazul în care o faci din principiul vrei să te opui sacrificării animalelor. Asta ca să nu mai vorbim de cazurile, ştiu eu care, când anumite vegetariene, care se ţin cu dinţii de principiul să nu fie ucise animalele, avortează cu uşurinţă. Nu, ţie cum ţi se pare? Adică, ne e milă să ucidem animalul, dar copilul acela cum rămâne? Mănânc eu sau nu mănânc eu carne, tata oricum taie porcul. Conservele oricum vor fi băgate-n comerţ, înţelegi?

- Da, dar eu prin exemplul meu vreau să dau şi altora un exemplu, şi dacă vom fi mai mulţi...

- Şi ce propui, să fie sterilizate animalele?

- Da.

- Dar ţie cum ţi s-ar părea să vină cineva şi să zică „tu şi tu veţi fi sterilizate”. Din ăştia cinci, voi două veţi fi sterilizate. Ţi-ar plăcea?

- Bine, dar ştiai că sunt mii de copii cu vârste de 8-10 ani, impuşi şă lucreze pământurile de tutun pentru te miri ce hrană care să-i ţină în viaţă. Şi tu fumezi...

- Eu mănânc carne, fumez. Eu îmi asum rolul de leu în junglă. Şi asta pentru că există un anumit număr de consumatori predestinat să consume aceste produse. Dacă nu voi fi eu, va fi altul, crede-mă, la fel e şi cu publicarea. Adică, pe de o parte, te gândeşti că există atâta rahat în literatura de pretutindeni, că nu e niciun rost să ţi-l mai bagi şi pe al tău, dar, pe de altă parte, dacă nu îl bagi tu pe al meu, o să o facă alţii, pentru că există un număr predestinat şi pentru asta. Nu schimbăm absolut cu aceea că alegem să nu consumăm carne, crescătoriile de animale, care există doar ca să fie hrană altor animale, pentru ca, ulterior, să ajungă la om, există oricum, cu sau fără voia ta, la fel e şi cu abatoarele. Iar faptul că noi cultivăm pămîntul şi scoatem boabele fructificate din el, e acelaşi lucru.

- Totuşi nu cred că legumele au viaţă. Ele nu simt. Ele nu strigă. Eu, să zicem, le consum pe acelea uscate, care nu se mai multiplică.

- De strigat, nu strigă, că nu au cum, dar de avut viaţă, au... Şi plantele nasc. Dacă le laşi, acolo, în pămînt, ele se înmulţesc. La mine acasă, spre exemplu, între plantele din ogradă, este un loc, lângă masă, unde a răsărit un pepene verde, şi a răsărit anume din seminţele pe care le scuipam noi jos, uneori, din întâmplare, iar mama îl păstrează pentru când venim la Antoneşti. Să căuţi „Har” a lui Tudor Arghezi, şi să-l citeşti, acolo explică el foarte bine cum se înmulţesc cartofii, şi nu e vorba de metafore, este un lucru real, demonstrat ştiinţific.

O cană cu apă fierbinte şi-atât

2011-09-12T12:42:00.006+03:00

Pe buzunarul meu de la geacă a apărut o pată umedă, însă eu am reuşit s-o acopăr cu palma înainte ca să se apropie cheneriţa.

- Domnule, vă rog să scoateţi pliculeţul de ceai din buzunar, mi s-a adresat ea cu acelaşi ton cu care m-ar fi rugat mai târziu să achit nota de plată.

- Care pliculeţ?, am făcut-o eu pe prostu’, tărăgănam din vreme, pentru că ştiam că din moment în moment trebuia să apară dl C, care avea dreptul la o reducere de 50 de procente pentru băuturile calde. Eu nu aveam decât 14 lei în buzunar, dintre care 7 îmi trebuiau pentru drumul până la Ratuş, iar ceaiul costa tocmai 15 lei. Nu-mi ajungeau bani nici măcar să acoper preţul cu reducere pentru scriitori, dar în sinea mea eram sigur că dl C o să îmi dea cei 50 de bani lipsă, bani pe care, până una alta, îi căutam cu ochii aprinşi pe podeaua terasei de la Orpheus.

- Pliculeţul de ceai verde, domnule, pe care l-aţi comandat cu 20 de minute în urmă. Vă mai amintiţi? Era fix în ceaşca goală din faţa dumneavoastră, iar acum nu mai este.

- Eu cred că faceţi o confuzie, nu am comandat niciun ceai. Am venit acum 5 minute. Ceaşca era goală pe masa asta. Iar ce am eu în buzunar nu vă priveşte.

Tipei îi sticleau ochii de furie. Şi-a umflat o mutră de KGB-istă şi s-a uitat ţintă la mine. Încă un pic şi mă cârliga pe spate cu tot cu scaun. Of, cafenelele astea, blestemate să fie. Cine Dumnezeu să se fi gândit că un ceai amărât băut dintr-o înghiţitură ar putea să coste 15 lei? 15 lei mă costă pe mine drumul de la Ratuş până la Chişinău, şi-napoi, plus prânzul, adică o îngheţată Curcubeu de 1 leu, care-mi ţine saţ toată ziua. Ce diavol m-a pus să accept invitaţia domnului C, care, culmea, mai şi întârzie, timp în care chelneriţa asta mă agasează cu întrebări?! E un preţ aberant! De 15 lei îmi pot cumpăra două cutii de ceai a câte 25 de pliculeţe, de la orice magazin, ca să nu zic de teiul din faţa casei mele sau de lanurile de romaniţă, de peste tot, care îs gratis pentru toată lumea! Şi ea mai şi îndrăzneşte să mi se adreseze cu asemenea absurdităţi... Oare cum nu-i este ruşine? E nebună şi ea şi patronul ei şi toţi ăştia care comandă ceaiuri. O fi nebun şi domnul C, că s-a gândit să mă cheme tocmai pe mine aici, eu, care îmi macin oasele să dau jos sistemul capitalist.

- Domnule, eu am dovezi clare că dumneavoastră aţi consumat acest ceai, după care aţi ascuns pliculeţul în buzunarul pe care îl acoperiţi cu mâna dreaptă.

- Ia nu mă mai luaţi cu dumneavoastră, nu vedeţi că-s un chefal de om, fără un sfanţ în buzunar? Nu pot înţelege cum puteţi minţi cu atâta neruşinare! Arătaţi-mi dovezile, hai, vreau dovezi, aici, pe masă!

- Şi dacă vă spun că avem camere de filmat o să vă schimbaţi părerea şi o să vă amintiţi ce aţi băut la masa aceasta?

Opa, mi-am zis eu, ăştia nu se joacă, dar mai trebuie să-ntind sfoara, domnul C va veni din minut în minut şi totul va reveni la normal. Zâmbeşte, că doar ţii mine ce spunea rusul acela, ticsit ieri în maxi-taxi, cu gura până-n urechi, "odna edinstvenaia ulîbka vovremea reşaet vse şto ugodno".

- Nu, doamnă, va trebui să-mi arătaţi această filmare ca să vă cred.

S-a-ntors cu spatele la mine şi s-a pornit înăuntru, făcându-mi semn din mână ca unui ţânc. Iar eu trăgeam cu ochiul în urmă, cu o privire disperată, să văd dacă nu apare domnul scriitor, care m-a băgat în toată chestia asta urâtă.

- Slavic, ia dă camera-n urmă cu 25 de minute. Aşa, da, aici, mulţumesc. Hai să vedem. Ha, uite, domnia voastră apare pe terasă şi se aşază la o masă, fiţi atent, goală. Eu mă apropii, iau comanda. Mi-am notat: ceai verde. Aşa. Aşa. Uite-mă cum vi-l aduc. Şi acum, cel mai important. Prima sorbitură, prima, da, prima şi ultima sorbitură. Ceaiul a dispărut. Domnia voastră deschide meniul, se uită în stânga şi-n dreapta, după care ia pliculeţul din ceai şi-l ascunde în buzunar.

- Ha-ha-ha, mă faceţi să râd, dacă dumneavoastră vreţi să spuneţi că individul acesta gras şi urât din imagine sunt eu, vă recomand să vă mai uitaţi o dată la mine. Eu nu am grăsime, uitaţi-vă la corpul meu, sunt suplu ca un balerin.

- Nu, asta-i bună! Individul din imagine sunteţi exact dumneavoastră, şi nu e deloc gras, iată cel care intră acum pe terasă, uitaţi-vă la camera live, individul acela durduliu, despre el aş putea spune că are o cu totul altă constituţie decât aveţi dumneavoastră, dar aşa, nicio şansă, sunteţi ridicol afirmând ceea ce afirmaţi.

Tipul durdului care intra era domnul C.

- Mulţumesc, am recunoscut pe cineva, vă puteţi apropia cu nota de plată peste 10 minute. Oricine ar fi fost individul cu pricina, îi voi achita eu nota, adică, nu eu, ci domnul durduliu care tocmai a intrat. Daţi-mi doar un minut să-l conving.

Am ieşit la terasă. L-am salutat pe domnul C printr-o strângere de mână. M-am aşezat. Din urmă s-a iţit şi chelneriţa.

- Doriţi ceva?

- O cană cu apă fierbinte, vă rog.

- Doar apă fierbinte?

- Da, doar atât.

Chelneriţa i-a adus o cană cu apă fierbinte şi, doar după ce s-a îndepărtat, domnul C a scos din buzunar un pliculeţ de ceai verde Greenfield şi l-a cufundat în apă, apoi l-a scos, ascunzându-l, repede, înapoi, în buzunarul de la geacă. Imediat pata umedă a răsărit şi în dreptul pieptului său. Acum buzunarele noastre semănau şi parcă s-ar fi uitat unul la altul.

- Să ştii că poţi să te mândreşti de mine, Ioane, mi s-a adresat dumnealui cu un ton triumfător în voce. Azi dimineaţă am ieşit din casă fără un bănuţ, din greşeală, dar am decis să nu mă întorc, ci să rezist o zi capitalismului.

- Nici măcar de troleibuz nu v-aţi luat?

- Nu, nu, am bicicletă, uite-o, am parcat-o chiar după araucaria aceea. O să mă întorc cu bicicleta acasă. Nu-i aşa că e minunat?

- Da, este, minunat, chiar este, ha-ha, minunat, minunat, ha-ha-ha! Aţi ales ziua perfectă pentru a lupta cu sistemul capitalist. Pefectă!

* Îi mulţumesc lui Dumitru şi Nataliei pentru inspiraţie.

cinci găuri în cadranul ceasornicului

2011-09-10T17:40:00.000+03:00

diferenţa dintre mine şi tine

ţine de un trecut întâmplat.

eu am lucruri de care îmi este ruşine

şi de asta nu le spun niciodată.

ruşinea trecutului tău e mai mică.

dacă ceea ce se află înăuntrul ruşinii tale

ar ieşi accidental în afară,

nu ar fi nimic grav, pe când ruşinea mea,

pot jura că nu o s-o spun,

s-ar face lamă, m-ar tăia-n bucăţele

şi m-ar arunca la câini.

lor le-aş fi o mâncare gustoasă.

doar sub forma asta aş dori eu

să-mi iasă din văgăună ruşinea,

sub forma unei lame

care să mă facă să dispar

şi să nu rămână nimic după mine,

nici măcar o baltă de sânge,

nici măcar o pată roşie mică

în pragul uşii, pe care să o descoperi

întâmplător şi să nu ştii

de unde vine

ceva cumplit bolboroseşte în ei,

ceva înspăimântător, ceva putred,

ceva greu de închipuit.

problema trebuie rezolvată urgent,

cât oasele încă

nu i-au fost scoase la licitaţie,

cât oasele lui încă se află în corp

şi sunt bine acolo,

cât ultima firimitură de bine

nu a fost ucisă în creier,

cât creierul încă

nu s-a umplut cu găuri

nu se va termina niciodată,

dacă nu rupi orice legătură acum.

se va regăsi în orice cuvânt,

chiar dacă acelea nu vor fi despre el.

scoate feţele de pernă, coase altele,

schimbă cearşafurile, deschide fereastra,

plimbă-te câteva ore, nu mângâia

coridoare de amintiri, nu răscoli,

nu-l face ghem, nu-l mai purta aţă cu tine.

înţelege, te rog, el pur şi simplu

nu merită osteneala

dulapul meu nu e dulapul meu,

dar e gol, are două uşi,

îmi pun hainele-n el.

casa aceasta nu e casa mea,

dar mă întorc

în fiecare seară aici.

acesta nu e câinele meu,

dar îl scot uneori la plimbare.

eu nu ştiu unde mă vor duce

aceste lucruri care nu-mi aparţin,

dar nu mă tem, fiindcă

creierul meu e la locul lui şi

creierul meu îmi spune că

totul este în regulă.

continui să funcţionez

ca şi până acum.

totul este în regulă.

trebuie să mă gândesc bine

dacă are sau nu rost

să-mi storc viaţa-n cerneală.

ieri mergeam cu dumitru

şi cu ion pe o stradă.

ion a exclamat într-un moment

că miroase-a cadavre.

la intersecţie am văzut

cum doi oameni ticseau

un trup neînsufleţit

într-o ambulanţă

şi l-am întrebat pe dumitru

dacă e o morgă aici,

iar el a spus pe un ton

foarte simplu: nu, e o

tipografie.

constatare

2011-09-10T11:50:00.001+03:00

nu zâmbiţi, nu vă aşezaţi comod,
nu cereţi şampanie,
avionul se va prăbuşi.
sunteţi de altă părere?
va trebui să vă schimbaţi părerea.

uitaţi-vă la pasărea asta
înfiptă cu ghearele în fereastră,
ea nu se va opri din scrijelit,
îşi va frânge ciocul,
dar va răzbate.

insula fericirii a dispărut,
a fost înghiţită de ape.
a rămas aerul oceanic,
la el nu veţi ajunge.

s-a aflat adevărul,
de-acum nu vă faceţi speranţe
pentru salvare.
destinaţia este alta decât
aţi ştiut până acum.

veţi sfârşi sfâşiaţi de pasărea
care mocneşte de furie
dincolo de fereastră
şi, dacă vă uitaţi
mai atent, chiar în voi.

În cel care tace nu ştii ce zace

2011-09-09T14:45:00.006+03:00

- Dacă o să vorbeşti cu Adriana aşa cum vorbeşti cu mine, va fi bine. Ei îi place de tine, dar o alarmează faptul că taci. La început nu înţelegeam de ce ar fi o problemă faptul că eşti tăcută, dar am vorbit cu Lenuţa şi ea mi-a spus că în cel care tace nu ştii ce zace, de asta e bine să fii cât mai sociabilă. Să vorbeşti cu ea aşa cum ai vorbit cu mine ieri şi azi. Să glumeşti, să povesteşti de una şi alta. Uite cum ai fost ieri şi azi e în regulă.

- Îmi spui asta de parcă eu aş avea o problemă. De parcă m-aş afla într-o situaţie catastrofală sau în acea stare, prin care m-aş afla în imposibilitatea de a formula cuvinte, de a le pune într-o ordine, de a le lega înde ele, de parcă nu comunic deloc cu alţi oameni, ci stau într-o cuşcă, iar tu mi-ai fi un fel de psiholog, care-mi oferă floricele de hârtie pentru fiecare frază pronunţată logic şi coerent. Şi când se întîmplă să spun ceva amuzant, îmi dai o bomboană, bonus, ca eu, pe cât îs de limitată, să înţeleg că e foarte ok să fiu şi ironică. Umorul e mişto pentru aproape orice situaţie, nu-i aşa?

- Tu nu ai o problemă, ştiu că vorbeşti cu mine şi cu prietenii tăi, dar trebuie să fii deschisă şi cu străinii. Trebuie să fii mai comunicativă cu ceilalţi.

- Eu sunt foarte comunicativă cu oamenii dintr-o generaţie cu mine sau cu oamenii cu care am ceva în comun. Despre literatură, de exemplu, pot vorbi la infinit, dar nu pe oricine îl interesează. Ţie îţi este interesant, măcar şi pentru faptul că sunt fiica ta, dar pe Adriana nu cred s-o prindă poveştile astea despre mine şi prietenii mei sau istoriile din cărţile citite. Sunt anumiţi oameni cu care pot vorbi despre asta. Mai sunt oameni cu care pot vorbi despre ei sau despre tot felul de lucruri la care ajungem. Adriana mi-e un om străin. Mă comport în prezenţa ei la fel cum mă comport când mă aflu în compania mai multor oameni, deşi am impresia că dacă am sta singure la o masă, i-aş vorbi. În momentul în care alături de ea mai e cineva, măcar şi o singură persoană, eu mă retrag şi las responsabilitatea celui dominant. De exemplu, dacă ea ar sta acum la o masă cu noi, sunt sigură că voi două aţi vorbi cel mai mult. Eu poate aş da din cap în semn de acord cu unele lucruri şi aş răspunde la întrebări. Niciodată nu mă silesc să mă bag în seamă, ştii asta. Spun că tu ai fi omul dominant, fiindcă eşti dintr-o generaţie cu ea.

- Trebuie să faci un efort şi să fii cât mai sociabilă.

- Eu nu înţeleg de ce repeţi atâta cuvântul trebuie şi de ce ar trebui eu să pălăvrăgesc aiureli în stânga şi-n dreapta, doar ca să umplu tăcerea pe care unele minţi ar putea-o primi ca fiind stânjenitoare? Mai bine tac infinit. De ce să-mi irosesc cuvinte, aşa, doar ca să mă fac plăcută?

- Ea este drăguţă cu tine şi tu n-ar fi rău să-i fii recunoscătoare.

- Eu îi sunt recunoscătoare, dar ştii, atunci, când eram la masă şi mi-a zis că ‘s frumoasă, deşteaptă, talentată, dar tăcerea mea e un defect, atunci chiar m-am înfuriat, m-aş fi revoltat, aş fi purtat atunci o discuţie aprinsă pe tema asta, dar mi-am dat seama că eram prea încinsă ca să fiu amabilă, şi, oricum n-ai da, eram la ea acasă, nu vroiam să pornesc un scandal, mi-am înghiţit furia şi după ce mi-am terminat de băut ceaiul, m-am dus în odaia mea şi am scris în jurnal. Pe mine chiar mă enervează cum tu şi alţii interpretaţi tăcerea ca pe o boală patologică. Am avut şi momente în care îmi era realmente greu să comunic cu ceilalţi, dar atunci era altceva: surmenajul de la muncă, stresul, organismul slăbit, presiunea psihologică… Am trecut peste asta, nu poţi s-o ţii una şi bună toată viaţa că eu aş avea o problemă cu comunicarea. Află că nu am absolut nicio problemă cu formularea cuvintelor, cu ele mă împac chiar foarte bine mersi.

- Eu încerc să-ţi spun că trebuie să fii un piculeţ mai vorbăreaţă cu străinii, ca ei să nu creadă că stai supărată pe ei sau că ai gânduri rele. E mai bine să spui ce gândeşti, aşa doar poţi apropia oamenii de tine.

- Pe mine mă doare fix în pix de ceea ce cred ei şi n-am nevoie să mi-i apropii. Nu, dacă vreau să tac, tac, şi nu e niciun defect în asta. Punctul.

- Bine, fă cum ştii, dar eu nu te sfătuiesc de rău. Comunicarea…

- Ştiu că e importantă comunicarea, dar mie chiar nu îmi lipseşte. Am un caracter. Dacă personalitatea mea a fost construită pe modelul copilului cuminte şi ascultător, adică, ştii şi tu sistemul şcolar… asta sunt, nu mă pot forţa să fiu mai zburdalnică de atât în cuvinte. Elevii gălăgioşi şi neascultători, după şcoală pot deveni nişte personalităţi foarte interesante. Moni, de exemplu, spune că mereu făcea tărăboi la lecţii, vorbea cu băieţii în timpul orelor, era agresivă-n răspunsuri, nu-i păsa de nimeni şi de nimic, profii mereu au avut cu ea bătaie de cap, ea spune că în cazul în care ar deveni profesoară, ar şti cum să se descurce cu gălăgioşii, fiindcă poate intra uşor în logica lor, pe cînd elevii cuminţi, în majoritatea cazurilor, nu pot aduce ordine în clasele lor, dacă devin profi, desigur, cu anumite excepţii, dar asta ţine deja de măiestrie. Cât am fost elevă, îmi detestam colegii gălăgioşi, că nu ne lăsau să învăţăm în linişte, pe când în afara lecţiilor mi se păreau chiar foarte simpatici, fiindcă erau liberi. Aveau mereu combustibil în actul de a povesti, erau haioşi, degajaţi şi în mare parte nu plictiseau. Mai era ideea cum că nu poţi fi scriitor meseriaş dacă nu poţi fi un povestitor bun în viaţa reală, Florin a spus-o, când eram la Orheiul vechi, şi Mugur i-a dat parţial dreptate, dacă nu chiar în întregime, dar eu cred că mai depinde şi de caracter, gen, unii pot fi buni povestitori în compania oricăror oameni, iar alţii, care-s mai rezervaţi, se pot deschide numai în preajma unor oameni cu adevărat interesaţi de persoana lor şi de lucrurile pe care le-ar putea povesti, iar asta nu-i face scriitori proşti. De cele mai multe ori am ales tăcerea şi nu am regretat niciodată. Pe când, în alte cazuri, când, peste voinţa mea, am ales cuvintele, chiar şi puţine, au fost cazuri când le-am regretat cumplit, mai ales când au pornit dintr-o percepţie greşită a realităţii lucrurilor. Oamenii sunt foarte diferiţi. De la unul la altul, normalitatea poate fi privită atât de divers, încât, prins la mijloc, să nu-ţi dai seama cine are cu adevărat dreptate sau care adevăr e mai aproape de tine.

....

2011-09-09T08:38:00.001+03:00

ieri mă gândeam că aşa cum nu am mers niciodată cu metroul, nu am dormit niciodată pe podea. şi am decis să dorm pe podea, deşi a fost o noapte rece, ploioasă. m-am simţit mai bine decât în pat. nu ştiu de ce. a fost diferit. şi mâine voi dormi pe podea, întreaga săptămână voi face asta, nu pentru că mi-ar ocupa cineva patul meu, patul meu e gol, dar nu o să-l folosesc. abia aştept să merg şi cu metroul.

20 de minute

2011-09-08T22:56:00.008+03:00

Mă culcasem numai să aţipesc un pic, că au şi început să sfredelească în perete. Nu ştiam la ce etaj, presupuneam că la primul, dar asta nu conta în vreun fel, aşa cum turuitul, din orice direcţie ar fi venit, se auzea cu aceeaşi intensitate. Întreaga zi în apartament fu o linişte mormântală. Şi sunetul a pornit tocmai atunci, la câteva minute după ce mi-am setat deşteptătorul să sune peste 20 de minute, ca să trag un pui de somn înainte de muncă. M-am trezit furioasă, cu ochii usturându-mă şi mi-am pus apă la clocotit de-un ceai, fiindcă mi se făcu sete, dar cum gălăgia aceea nu înceta, era imposibil să stau în propria-mi casă, nu puteam nici măcar să-mi beau în linişte ceaiul. Am aruncat pe mine la nimereală câteva haine şi am ieşit fulger, dar în coridor zgomotul era şi mai intens. Liftul urca greu. Sfredelul acela se auzea înnebunitor de tare. Aşteptam încordată liftul, şi, când colo, am auzit cum uşile s-au deschis, însă nu la etajul meu. Asta m-a scos din sărite şi n-am mai stat să aştept, aşa că am coborât în fugă 8 etaje pe scări. Tipii care făceau gălăgie se aflau, ca şi ieri, pe coridorul etajului întâi, coridor pe scările căruia au pus parchet nou pe înălţimea unui singur etaj, peretele din stânga era proaspăt vopsit, iar peretele situat faţă în faţă cu uşa de la intrare, l-au acoperit cu o stucatură de doi centimetri, astfel încât, trecând pe lângă el, simţi lipsa acelor 2 cm de spaţiu, înghiţiţi de acele materiale de construcţie surii şi urâte. Era de tot râsul felul cum un oarecare blocatar, locuitor al etajului întâi, încerca cu disperare să-şi facă rai într-o „gogineaţă”. Nu m-am întâlnit niciodată cu acest locatar, fiindcă s-a instalat recent, însă în mod constant mi-au tăiat calea lucrătorii lui, care îşi începuseră lucrul cu decuparea unui dreptunghi de beton din perete, unde, ulterior, au instalat uşa apartamentului inexistent până atunci. Şi de când au pus uşa aceea, o tot duc cu reparaţiile zgomotoase. M-am uitat cu ură la ei şi le-am spus bună ziua. M-au salutat sec în loc de răspuns, uitându-se cu o oarecare fascinaţie în gaura făcută recent. Am dat să ies pe uşa blocului şi am observat că zgomotul a dispărut, iar lucrătorii s-au apucat să-şi strângă aparatele, imediat însă a apărut un alt zgomot, dar nu dinspre blocul meu, ci dinspre un bloc mai îndepărtat. Oamenii aceştia care tulbură liniştea parcă s-ar afla într-o relaţie de continuitate, când unul îşi sfârşeşte treaba, celălalt începe. Curiozitatea m-a împins să caut blocul cu pricina ca să-l pândesc câtva timp. Aş fi stat să observ dacă nu cumva şi de acolo va ieşi cineva supărat foc. Am coborât un pic pe strada Mihail Sadoveanu şi în stânga am descoperit blocul respectiv. N-am reuşit să mă pitesc bine pe lîngă el, că uşile metalice s-au deschis amândouă odată-n viteză şi un tânăr ciufulit a ieşit de după ele cu o mutră înfumurată şi cu un rucsac în spate. Era un tânăr chipeş, nu puteam să nu remarc acest lucru. Cred că o singură dată mi s-a întâmplat să întâlnesc în Chişinău un bărbat atât de frumos, încât să nu-mi pot lua ochii de la el, dar atunci, prima dată, era o zi de vară. Mă duceam la magazin, când un tip înalt şi bine făcut mi-a tăiat drumul. Era îmbrăcat doar în nişte pantaloni scurţi de bluji, care erau atât de scurţi, încât mă miram că nu i se vedea lenjeria. Atunci l-am scanat o singură dată cu privirea. Dacă ar fi fost mai îmbrăcat, nu era nimic grav, poate i-aş fi zâmbit, dar aşa, mi se părea indecent până şi faptul că trupul lui dezgolit a fost surprins de privirea mea timp de o secundă. Revenind în prezent, tânărul care tocmai ieşise era îmbrăcat cu destule haine, ca să nu mă simt stingherită de faptul că mă uit la el, dar era încălţat în şlapi, şi de aici am tras concluzia că omul a fost atât de tare deranjat de zgomotul acela insuportabil, încât n-a stat să-şi mai lege şireturi la adidaşi, ci s-a pornit haihui, în şlapi de casă, fără să-i pese câtuşi de puţin de felul cum va fi privit în stradă, fie că era un zăpăcit. N-am stat mult pe gânduri şi m-am apropiat de el, ca să-l întreb dacă nu cumva a fost trezit de zgomotul sfredelului care se auzea adineauri, dar am bâlbâit ceva ce semăna cu „lumi paralele...?”, s-a strâmbat la mine a neînţelegere şi eu am observat că faptul de a se fi schimonosit nu-i strica frumuseţea. Mi-am amintit cuvintele şi l-am întrebat ceea ce vroiam să-l întreb iniţial, dacă nu cumva a fost trezit de sunetul sfredelului şi de asta a ieşit în stradă în halul ăsta, dar cu cât mai multe cuvinte rosteam, cu atât mai încurcat se arăta. A mai forţat o nedumerire pe faţa lui curată, cu sprâncenele de un negru accentuat şi cu nasul lui, care părea să aibă aceeaşi formă ca şi nasul meu, dar m-a lăsat baltă, întorcându-se cu spatele la mine. S-a uitat în sus şi a început să strige „Vasea, tî ceo tam delaeş, davai, kidai udliniteli, skoliko mojno jdati? Tut liudi nepaniatniie ne znaiu cevo hoteat ot menea!”, şi atunci, din fereastra de la al treilea etaj a apărut capătul unui prelungitor, care a coborât până la tânărul de jos şi prelungitorul acela părea că nu şi-a epuizat întreaga lungime pe distanţa a trei etaje. Tânărul l-a prins, a tras de el, apoi şi-a scos sfredelul din rucsac şi s-a pus pe lucru. Vrăjmaşul, am fâlfâit eu printre buze, cu răutate, îndreptându-mă spre casă. Cele 20 de minute predestinate somnului meu trecuseră cât ai clipi şi trebuia să ajung la muncă.

senzaţii pe care le intuiesc c-ar veni de la febră

2011-09-07T18:38:00.002+03:00

brusc m-a apucat febra, deşi degetele mi le simt reci, deşi prima reacţia a fost să mai pun haine pe mine. nişte fiori fizici prin corp, o senzaţie de oboseală, fruntea fierbinte. o lene generală. imposibilitatea de a adormi. gânduri plate. voinţă totalmente absentă. tristeţe. fior rece în tălpi. ceva simţit fizic. o percepţie mai ascuţită asupra sunetelor. frig. încă o pereche de urechi, dar invizibile, ceva care ar sta în aer lângă urechile mele şi care îmi imaginez eu că ar semăna cu o pereche de urechi mai mari. buze uscate. amintirea unor buze cărnoase. masarea tâmplelor. durere uşoară în spate. expiraţie pe care-o aud. descoperirea lunii pe cer, când cerul e încă senin. urechi fierbinţi. urechile mele fierbinţi. expiraţie zgomotoasă. voci de copii, voci de maturi şi iar voci de copii. presupun că e febră, dar lenea, plus lipsa voinţei, nu îmi pun termometru. pur şi simplu mă uit la luna de pe cer şi aştept să se înopteze, ca să o simt la ea acasă.

Oameni din Chişinău

2011-09-07T15:59:00.001+03:00

Astăzi la editura Tracus Arte a apărut un volum de povestiri a lui Dumitru Crudu. Cartea se numeşte "Oameni din Chişinău" şi a fost scrisă în timpul unei reşedinţe de două luni, la Muzeumsquartier din Viena, Austria, după cum menţionează autorul într-o notă introductivă.

De nerăbdare, am început să o citesc în troleibuzul 13, venind spre casă, deşi nu obişnuiesc să citesc în asemenea condiţii. Era cât pe ce să-mi ratez staţia. Deocamdată mi se pare o carte savuroasă, dar revin cu impresii după ce o parcurg cap-coadă.

Viaţa din culise

2011-09-06T16:55:00.003+03:00

La merceologia mărfurilor alimentare din nou am închis ochii, când doamna Vartic, în loc să deschidă caietul cu lucrări de laborator şi să verifice lucrarea cutare, a întors în urmă foaia catalogului şi s-a uitat ce note primea elevul respectiv în primul semestru, după care a răsfoit acelaşi catalog, până a dat de pagina destinată lucrărilor de laborator şi a pus două note din capul ei, fără să deschidă caietul acelui copil. Eram în prima bancă, locul de unde se vedea totul prea clar. Îmi creştea tensiunea, mi se făcea greaţă, mă durea capul şi nici măcar nu pricepeam de ce îmi pasă atât. Dă-o dracului, sunt mii de profesori ca ea!

La limba română, când eram un pic absentă, doamna Vasiliu m-a întrebat ce aş face eu în locul Anei din romanul Ion. I-am răspuns simplu – Aş fi supravieţuit. Problema consta în nişte alternative dintre care elevii ar fi trebuit să aleagă o variantă şi eu am ales la întâmplare, mizând pe faptul că oricare dintre variantele propuse are o logică şi poate fi argumentată ca fiind posibilitatea corectă. Mi-a căzut: “Bătută de tatăl său şi de Ion, făcută de râsul lumii, Ana nu avea altă ieşire din situaţie decât sinuciderea”. Doamna Vasiliu mi-a spus că alegând cea mai pesimistă variantă, viziunea mea îmi trădează concepţia asupra vieţii şi poate chiar felul în care m-aş comporta într-o situaţie de criză, replică cu care eu nu am putut fi de acord, chiar dacă a fost formulată, în modul general, nu particular despre mine. Situaţia concretă, realitatea expusă de Rebreanu, cum şi timpul în care trăiau personajele e una, iar tăria personală de caracter e cu totul altceva şi nu ar trebui să fie puse pe o balanţă, m-am gândit eu, dar am tăcut.

*

Am descoperit că majoritatea şoferilor consumatori ai McDonald’s-ului sunt ruşi. O pereche de îndrăgostiţi, care vorbeau principial în rusă, îmi luau comanda. Eu le răspundeam în limba lor, ca să nu dureze procesul. Prin fiecare cuvânt, repetat consecvent, vroiau să-mi arate cât sunt de redusă, ca şi cum lipsa mea de înţelegere venea nu din tonul lor diminuat, ci pentru că sunt eu proastă. În momentul în care am repetat comanda totală, ca să încasez banii, am vorbit în română. Ei m-au întrebat, tărăgănând dispreţuitor, „A po ruscomu mojno?”. Am răspuns rapid „Nu”, moment în care ei au început să râdă isteric, de parcă eu i-aş fi luat peste picior. Băiatul de la volan îşi etala pe chip aerul de superioritate. Prietena lui îi ţinea companie. Eram în Drive 2 şi le repetam suma cu o seriozitate firească pe faţă, când ei încă râdeau. O pauză de amuzament în care mă simţeam bufon din simplul motiv că nu înţelegeam miza glumei.

După ce maşina a luat-o din loc, un bărbat şchiop a traversat strada. Se mişca lent, de parcă viaţa lui nu mai însemna nimic. Papucii îi erau murdari de noroi. Ploaia nu înceta să cadă. Alături, doi bărbaţi vorbeau. Cel din stânga îşi purta ţigara dintr-o mână în alta. Câţiva câini zburdau în jurul bărbaţilor. Pământul era ud şi lipicios. Unul dintre câini a căzut cu botul în pământ şi s-a apucat să schelălăie. Bărbaţii îi umăreau mişcările. „O-ho-ho, uite domnule, cum dă cu laba peste bot!”, spunea unul, printre hohote de râs.

Părul îmi crescuse prea mult, aşa că după programul de lucru, am decis să mă duc la o frizerie din preajmă. Era deschis. Am intrat. Era un loc liber. M-am aşezat pe scaunul din faţa oglinzii. Frizeriţa avea în jurul la 35 de ani. Purta chipiu negru şi bluji cu multe buzunare. Restul corpului îi era acoperit de şorţ. Pe mâna stângă îi strălucea un inel mare de aur, cu partea superioară în formă dreptunghiulară. După ce a precizat ce fel de tunsoare vreau, i-am zis că poate să-nceapă, şi, hârşti-hârşti, vârfurile părului meu dispăreau.

În timp ce manevra cu încredere foarfecele, mai trăgea cu ochiul la televizorul din dreapta. Se povesteau istorii despre moartea prematură a copiilor, din cauza mamelor. Mişcările ei dintr-o parte în alta îi clătinau cerceii de fomă circulară. Din când în când exclama „Sumaşedşie jenshinî”, ascultând gravităţile cotidianului, apoi, iarăşi, hârşti-hârşti, la mine în păr. Eu mă uitam în oglindă. Faţa mea tristă, nemişcată, semăna tot mai mult cu un portret în care pictorul adaugă fundalului culori, ca să micşoreze volumul părului.

„Gata!” a exclamat frizeriţa într-un moment oarecare, şi eu m-am ridicat.

Aveam de parcurs câteva staţii până acasă. Am luat troleibuzul 24. Iar acolo, un bărbat de vârsta a treia ţinea în braţe un băieţel. Bărbatul se uita rece în ochii celorlalţi călători şi nu îl stingherea privirea acestora, când reacţia era recipocă. „Nu vreţi să ascultaţi cum băiatul recită o poezie?”, a întrebat-o în rusă pe femeia de pe scaunul din faţă. Femeia a dat din cap, nepăsătoare. Cu mişcări anticipate, bărbatul a coborât cu grijă băieţelul de pe genunchiul său, şi acesta, la rându-i, a început să recite ceva pe un ton slab, inexpresiv şi total inestetic. Femeia se uita la băieţaş şi zâmbea superficial. Nu a auzit mai deloc cuvintele poeziei recitate în rusă, dar a spus la sfârşit bravo, ca să se facă plăcută. Imediat bărbatul a invitat-o duminica să asculte rugăciuni, repetându-i adresa în vreo trei feluri, ca să înţeleagă, de parcă femeia străină ar fi dat măcar un semn de interes. De fapt, în clipa aceea, zâmbetul de pe faţa ei a pierit, iar ochii şi-i îndreptase într-o direcţie diametral opusă bărbatului. S-a pregătit să iasă. Uşile troleibuzului s-au deschis. Femeia a ţâşnit în afară, deranjând ghioceii care stăteau în vânzare la o margine de staţie. În locul acesteia s-a aşezat o tânără care tocmai intrase. Avea nişte cercei măşcaţi, de un albastru bătător la ochi. A adoptat o poziţie lejeră pe scaun, sprijinindu-şi mîna stângă de încheietura piciorului stâng. Ochii îi erau roşii de plîns. Era abătută, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama unde a intrat, ori nu îi mai păsa de lucrul acesta. Ţinea în mână o ţigară aprinsă din care a tras un fum, înainte ca să o atenţioneze un domn că în troleibuz nu se fumează. A reacţionat prompt, un pic speriată. Şi-a aruncat ţigara prin uşa care tocmai se închidea, cerându-şi scuze. Privirea i-a rămas în urmă o vreme, apoi şi-a întors capul înspre scaunul din faţa ei.

Am coborât, florăria emana un miros puternic de petale. În subterană m-am oprit la copiator, să-mi dublez nişte texte. M-am aşezat pe un scaun ca să aştept. Un bătrân a intrat cu o foaie galbenă, apropiindu-se de femeia cu păr scurt şi roşcat, care manevra foile în copiator. Aceasta i-a reproşat că are clienţi în rând. „Dumnezeu să vă păzească”, a spus bătrânul, ieşind. Peste câteva minute femeia cu păr roşcat a fumat o ţigară în timp ce trecea foile prin copiator. O bătrână a intrat, întrebând cine e ultimul în rând. A reacţionat o domnişoară, care aştepta cu banii transpiraţi în mână. Bătrâna a ignorat-o şi s-a iţit înainte „Măreşte-mi instrucţiunea asta, drăguţo, e pentru mâţi!”. Femeia de la copiator manevra foile non-stop şi mânca. Când m-a ajuns rândul, m-am răzgândit să mai fac copii.

*

Era sâmbătă dimineaţa, dimineaţa zilei în care urma să am lansarea volumului meu de debut, când Alex m-a trimis să spăl terasa din faţa restaurantului. Pe Sergiu nu îl mai văzusem de-o săptămână. Nu dădea niciun semn de viaţă. Am umplut găleata cu apă, am turnat detergenţi, am înmuiat mopul, l-am stors, de data asta fără mănuşi. După câteva spălări, când apa se mudărise, şi eu umblam cu mâinile prin ea, ca printr-o umilinţă imensă, mi-am imaginat cum va fi diseară şi asta mi-a dat un motiv în plus să-mi îndrept umerii. Am spălat întreaga terasă, cu spatele transpirat, cât maşinile vuiau la intersecţie în toate cele patru direcţii.

Seara. Biblioteca Haşdeu cu oameni. Oamenii urcă etajul. Îmi tremură mâinile un pic, dar mă liniştesc. Timp de o oră jumate, domnul Burac, pe care îl văd pentru prima dată în viaţă, îşi ţine discursul despe cartea mea şi despre multe alte lucruri. Ce nenoroc pentru oaspeţi... În cealaltă oră, pe sferturi, mai apucă să vorbească şi alţii. Silvia întârzie, se aşază în primul rând şi îmi explică prin gesturi că a avut dreptate despre copertă. Mi se dă cuvântul la urmă. Domnul Burac îmi şopteşte să spun o frază scurtă. Spun mulţumesc şi m-aşez. Oaspeţii sunt bucuroşi. Bucuroşi că s-a sfârşit infernul. Unora le scârţâie spatele, când se ridică de pe scaune, alţii tuşesc din plămîni, oh, cum o să ajung acuşi la o ţigară, cât de dorită mi-e ţigara, ce bună ţigara va fi... se aud gânduri.

Rămâne o aglomerare de scriitori care nu tocmai se agreează reciproc. Domnul Burac îmi spune „Singurătatea e cel mai mare lux...” întinzându-şi vocalele. Domnul Cuzuioc îmi şopteşte „Să nu-l asculţi pe domnul Burac, ai grijă de tine...” mai departe nu-i ţin minte explicaţiile, dar vorbea de parcă aş avea nevoie de un medic sau de un sociolog, vorbea de parcă nu aş distinge realitatea de poezie. Silvia îmi promite să scrie despre... Privirea mea nedumerită o face să creadă că mi-e frică. „Stai liniştită, va fi pozitiv”. Domnul Matei face aluzii că Dumitru nu e tocmai persoana potrivită care să aibă discipoli. Petru face o remarcă usturătoare, având tentaţia să-i sară în cap. Ambalajul nobil al aparenţelor începe-a crăpa. Domnul Beşleagă se entuziasmează, aflând că i-am citit cartea de poezii şi îşi schimbă repede părerea, lucru care mă întristează. Domnul Matei spune că a alungat-o pe Silvia din redacţia nu mai ştiu cărui ziar, pentru agramare, că în Moldova 8 din 10 oameni sunt rataţi. „Tu trebuie să faci o facultate la Iaşi –zice – o facultate cu care să-ţi prelucrezi mai bine limbajul. Şi să-ţi faci singură selecţia textelor”, apoi îmi citează ceva din Baudelaire, să observ ritmul, apoi îmi răspunde că nu vrea vin, pentru că nu consumă alcool. Nici Aurelia nu vrea vin. Aurelia mă întreabă ce părere am despre lansare şi eu încep a-i povesti ca unui om care nu a fost prezent şi care a întârziat, fiind în necunoştinţă de cauză, apoi aflu de la subconştientul meu că arăt ca o idioată. Îi mulţumesc pentru prezentarea făcută. Ferdinand mi se adresează-n engleză, zice că va vorbi cu traducătorii companiei să-mi traducă-n germană o parte din poezii, şi că le vor plasa într-un volum. Ferdinand e student la facultatea de drept şi spune că la ei, în Germania, cei care învaţă la drept trebuie să ştie totul, apoi îşi varsă vinul peste maiou. „Pata sper că ştii cum se scoate”, îi zic. Lumea dispare câte puţin. Dispar şi eu. Biblioteca Haşdeu rămîne singură. Mă întorc acasă cu pâine, flori şi cărţi. Îmi vine să scriu o poezie despre..., dar mă răzgândesc repede. Acum trebuie să mă concentrez asupra raportului de practică. Mâine să mă trezesc.

*

Ora 5.45 a.m. Zbrrrrrrr! Ora 5.45 a.m. Ora obişnuită la care mă trezesc când am program de la 7.00 a.m. La lucru e cimitir. Niciun client dimineaţa. Şi Sergiu e dat dispărut. Despre Sergiu nimeni nu ştie nimic.

Emotie de toamna Nicu Alifantis

2011-09-05T22:04:00.003+03:00

poate pentru că e toamnă, poate pentru că e preferata lui andrei, şi a mea, nu ştiu exact de ce, dar azi am cântat-o, plimbându-mă pe străzi. mi-a venit pur şi simplu în gânduri şi nu s-a mai desprins de mine decât atunci când am ajuns printre oameni.

fragment

2011-09-03T21:16:00.002+03:00

Cu paharul gol în faţă, Petrache îşi suge buzele. Apropierea toamnei îi răsuceşte-n sânge o ură barbară, înjurăturile-i scârţâie între dinţi, obrazu-i brăzdat pare să fi uitat de totura briciului. Dinspre uşa de lângă peretele din stânga zăreşte un corp rotund, cu picioare lungi, dezgolite, oh, după picioarele acelea masive gura i-ar saliva încontinuu. Încearcă să o oprească. Vagabond împuţit! Fata forţează o grimasă. Paşii ei, care acum doi metri călcau ca pe vată, au prins brusc greutatea bocancilor de război. Fetiţo!, îşi întinde mâinile înspre coapsele ei grase. Nu apucă să simtă nici textura fustei cu buricele degetelor. Pleosc! Stai acolo, jos! Ce rele sunt fetele astea, dar ce gustoase, ah, ce m-aş desfăta... Îşi suge buzele uscate. Volodea, încă o bere! Curva dracului, mormăie pe sub nas.

Femeile astea ne bat în cuie înainte să ne fi cioplit crucea, nu-i aşa, nea Volodea? Aşa-i, mă, Petrache, dacă vrei tu să crezi aşa, dar mea e bună, chiar dacă mi-e soţie, nu-mi bate cuie, şi nici groapă nu-mi sapă. E, cum să spun, blândă.

Un tip îşi varsă băutura peste Petrache. Ţine-l de ceafă şi dă-i între ochi, genunchiul în burtă, şira spinării dându-se de-a rostogolul pe podea. Tipul regreta că nu şi-a cerut scuze. Unul dintre grăsanii de la masa de-alături îl încărcă pe umăr şi îl scot de acolo. Ţâncul, se pune el cu Petrache urâciosu’, nu, uite, tu numai uite ce mi-a făcut din pantaloni! Ceva straşnic! Mai toarnă aici. Corpul rotund, cu picioare goale, se întoarce. Mimează un scuipat când trece pe lângă Petrache. Acesta încearcă să o apuce, dar cade de pe scaun. Câteva râsete răsună-n unison de la masa de-alături. La televizorul la care se dă meci, tocmai s-a dat un gol pe care toată lumea l-a ratat, din cauza căderii lui Petrache. Nenorocitule! Îl blestemă toţi. A găsit când să se dea în spectacol!

Când se ridică, Petrache se apucă de picioarele unui scaun şi-l învârteşte inert când în stânga, când în dreapta. I se pare că are dimensiunile unui dinozaur, dar de fapt arată ca un hipopotan care acum a învâţat a merge şi încă are nevoie să se ţină de ceva ca să nu cadă. Vă zbor capurile!

fiara din spate

2011-09-02T23:10:00.004+03:00

un animal legat de gâtul meu,
de umerii mei,
un animal lungit pe spatele meu,
aşa îmi simţeam părul,
pe care mi-l desprinsesem prima dată,
când am început să mă sufoc.
şuvoaie de transpiraţie
îmi curgeau de pe frunte.
erau mulţi oameni în jur,

dar cine erau aceşti oameni

cu ţeste sclipitoare sub lampă
şi de ce ţineau lame în mâini

de ce mişcările lor erau tot mai lente

şi tot mai lente mişcările mele?

pământul ni se-nmuia sub picioare,

ajungeam cu un centimetru mai jos.

animalul se ţinea

tot mai strâns de umerii mei,

picioarele lui s-ar fi prăbuşit

odată cu picioarele mele.

paşi

2011-08-30T08:36:00.000+03:00

tip top tap
eu şi tu
liniştea strânsă în braţe
orizonturi zvârcolindu-se-n minte
cu tot cu nori
cu tot cu soare
cu tot cu razele ce dezbracă
străzile de trotuare
de pietricele
de cenuşiu

tip top tap
copiii ies la joacă
o caută pe izabela
când izabela saltă în două labe
pe undeva
şi se bucură
că atâtea mâini
îi mângâie blana neagră
strălucitoare
ca unele geamuri
ce-au stat prea mult închise
case nelocuite
ultimele zile de vară

tip top tap
tip
top
tap
tip top

e ritmul mersului tău
lângă mersul meu
care nu ştie-ncotro duce
şi nici cât de departe

Mad World

2011-08-28T15:54:00.002+03:00

Program Republica

2011-08-27T20:26:00.003+03:00

SALONUL INTERNAŢIONAL DE CARTE

31 August

Deschidere SIC

1 Septembrie

Deschiderea Standului Republica (în linişte)

Lectura din fotoliul Republicii. Lecturile autorilor:

11.45-12.00 Lectură Alexandru Vakulovski

12.45-13.00 Lectură Moni Stănilă

13.00-13.45 Mergem la cafea J

13.45-14.00 Lectură Dumitru Crudu

15.00-15.45 Lansare de carte şi lectură Cântece de la şase de Ecaterina Bargan

15.45-16.00 Lectură Ion Buzu

16.00-16.45 Prezentare de carte şi atelier experimental cu Mugur Grosu

16.45-17.00 Lectură Mihaela Perciun

17.45-18.00 Lectură Iulian Ciocan Tărâmul lui Saşa Kozak

18.00-19.00 Open Mic – Începuturi (Lecturi din poeţii secolelor. Texte şi autori la alegere. Lectori – membrii cenaclului şi toţi cei care doresc)

2 Septembrie

15.00-15.30 Videoproiecţie secvenţe Republica

15.30-16.00 Lectură Andrei Burac

16.00-17.00 Prezentare Tiuk! Antologiede proză Klu! Prezintă Andrei Burac, Vladimir Us. Lectura autorilor.

17.00-18.00 Lansare de carte În gura foametei de Alexei Vakulovski

18.00-19.00 Lectură de proză Atelierul de scriere creativă Vlad Ioviţă

19.00-20.00 Lectură performance cu Sergiu Terinte (No Shagga)

Vă aşteptăm!!!!!

Cântecul îngerului bufon

2011-08-27T20:21:00.002+03:00

voce: raul cârstea. versuri: marius dumitrescu

viu răsuflarea vibrează

2011-08-27T10:10:00.000+03:00

cu vântul ne întâlnim în pădure
stăm de vorbă ore în şir
ne comparăm pasul şi trupurile
el e de neîntrecut

îi place respiraţia mea
fragilă şi blândă

şi gleznele mele îi plac,
dar pentru ele poartă o altfel
de dragoste
e ca şi cum ai iubi cerul, -mi şopteşte,
şi gura lui coboară în iarbă
suflă un pic

câteva fire de pămînt
se rostogolesc mângâitoare
sub tălpile mele

fotografii făcute de Andrei Doşa

2011-08-26T08:46:00.001+03:00

locaţia: orheiul vechi.

2011-08-26T02:18:00.003+03:00

scriu asta, aşa, doar ca să fixez un moment. 2:16 a.m., m-am trezit şi e linişte. perdeaua se mai aude foşnind. câte un automobil trecând în depărtări. de linişte, se aude şi-acela, zgomotul tastelor mele pe semiîntuneric şi-atât. un gol în stomac, pe care nu-l simţeam când dormeam. buzele uscate şi mâini care nu se grăbesc să-şi toarne apă rece-n pahar. e bine aşa, cu sunete cât mai puţine, când somnul se cucluşeşte aproape şi nu e al meu.

senzaţii asemănătoare

2011-08-25T22:48:00.001+03:00

mă gândeam acum că semănăm. adică, noi, oamenii, cel puţin pentru senzaţii, cel puţin pentru locurile atât de asemănătoare-ntre ele, în care obişnuim să facem aceleaşi lucruri. de exemplu, când faci duş, de regulă, te afli într-o baie. e un lucru acceptat unanim. apoi, când dai drumul la apă şi o simţi curgând pe piele, o simţi fierbinte. închizi ochii, eşti gol şi simţi apa fiebinte pe piele. ar trebui să fie o senzaţie pe care fiecare a trăit-o. bine, aici apar diferenţe. că pielea primeşte în mod diferit temperatura. mai rezistentă sau mai sensibilă, ca şi în cazul luminii. că diferă lungimea părului. că formele corpului şi modul cum simţi, iarăşi, de la unul la altul, e altfel. ca să nu mai spun de ceea ce se poate vedea cu ochii şi nu poţi să spui că-i asemenea, decât la nivel anatomic, şi-atunci, doar cu jumate din oameni. nu ştiu, poate-s fleacuri, dar mă gândeam azi la asta, când simţeam apa fierbinte pe corp.

Lângă mine

2011-08-25T21:27:00.006+03:00

Prin fereastra deschisă
auzeam ploaia, scările păreau
pictate cu o pensulă japoneză.

O floare din trei începea
să se ofilească. Stingerea ei
ne ducea cu gândul la moarte.

Mâinile tale tresăreau. Îmi căutam
marginea mânecilor, de parcă ar fi avut
vreo importanţă. Nu obişnuiai
să mă priveşti îndelung,

Mă simţeam ca un soldat
de pe front, care, brusc,
îşi lasă jos casca, armura,
sabia, încălţămintea

şi porneşte cu mâinile goale
pe terenul duşmanului,
cu zâmbetul larg.

in momente bune de asteptare

2011-08-25T20:44:00.003+03:00

25 august 2011. în mod normal ar trebui să stau cu emoţiile acelea cum că se apropie şcoala. Nu am aşa ceva. Subconştientul meu ştie că nu o să mă duc în septembrie la şcoală. Facultatea vine abia în octombrie şi e departe. N-am habar ce mă aşteaptă. De aici lipsa de îngrijorări. Azi am fost la pădure şi bine am făcut. Buturugile mele mari erau libere. M-am întins pe ele ca pe o plapumă şi foşnetul acela şi verdele şi albina care se muta din loc în loc, toate îmi plăceau nespus de mult. Careva dintre filozofii pe care i-am citit în ultima vreme spunea că Dumnezeu e-n natură. Ideea asta am întâlnit-o prin mai multe locuri. Acum, când stăteam pe spate, cu toată frumuseţea pădurii de la jumătate în sus şi cu toată liniştea de acolo, aveam impresia că nicăieri nu există mai mult Dumnezeu decât în locul acela. Nicăieri nu este mai mult Dumnezeu decât în Chişinău. Altfel, şi marea e mare şi tot din natură se trage, o face. Cred că o să-L găsesc şi acolo. Ieri aşteptam să vină ora lansării. Timpul trecea foarte încet şi eu nu ştiam ce să fac. Nici într-una din zilele precedente nu mi s-a întâmplat să nu am ce face, dar în ziua lansării îmi era oarecum să mă ocup de altele, de parcă ar fi o zi obişnuită. M-am dus în camera părinţilor şi am conectat televizorul. Gestul acesta nu l-am mai făcut de când am fost la Mizil, şi acolo era un TV plat cu multe canale, iar eu dimineaţa chiar nu aveam nimic de citit. Atunci ţin minte că îmi beam ceaiul de dimineaţă şi mă uitam la publica. Publica era unicul canal al Moldovei. Era o emisiune de cultură care îl avea ca invitat pe Cheianu, şi dl Cheianu vorbea despre poezie. Mi-a plăcut foarte mult să ascult ce spunea. Constantin Cheianu gândeşte în termeni apropiaţi mie despre poezie. Uite aşa, atunci eram în România, iar acum, adică ieri, mă aflam în Chişinău, şi trebuia să-mi ucid cumva timpul până la şase seara. Am conectat televizorul, am mutat vreo 10 canale şi totul era atât de plictisitor încât l-am deconectat în primele 15 secunde. Am zărit pe raftul lui tata o cartea de-a lui Păunescu, o luase de la mine ca să-i picteze portretul şi nu s-a mai apucat. Ţineam minte doar că e o carte de proză, după titlu. Nu o citisem. Îmi era curios să aflu cum scrie Păunescu proză. Se numea „Măşti însângerate” şi avea o copertă macabră. Am deschis la o povestire din mijloc. Am citit-o şi mi-a plăcut, aşa că am luat-o de la un capăt. Fiecare dintre povestirile pe care le parcurgeam aveau ceva special, subiectele nu erau ordinare şi nici previzibile. Textele mă ţineau cu răsuflarea tăiată, aşteptam să văd dacă e într-adevăr ceea ce intuiesc eu şi pe alocuri întâmplările erau zguduitoare. Apoi mai erau şi fragmente foarte savuros scrise. De exemplu, momentul acesta:

Intră în dormitor, târâş-râzând, se apucă vârtos cu mâinile de capul patului şi sări în pat, dintr-un efort. „Las’ că mă bag eu sub plapumă. Vai de capul meu, ce-am să mă mai bag sub plapumă! Nici nu-ţi dai seama ce-am să mă mai bag eu, personal, am să mă bag sub plapumă”, şi râse de câteva ori zdravăn. În timp ce se uita în sus şi căuta orbeşte cu mâinile, dârdâind, plapuma, să şi-o tragă peste trup, îşi dădea seama că n-are ceaşaf pe pat, că n-are pernă şi că nici plapuma nu e.

De la prima istorie, cum un urangutan furat şi domesticit, se transformă treptat în om, luându-i locul stâpânului, din moment ce începe să-i ia obiectele acestuia..., la povestea cântâreţului înnebunit de acordurile haotice ale vioarei cu care odată s-a salvat de la lupi..., la tragica poveste a omului care găseşte zilnic flori pe mormântul gol cumpărat pentru el şi soţia lui, ca la urmă să-şi dea seama că el însuşi a fost îngropat acolo, şi că el nu este de fapt cine se credea Gheorghe Răducanu, ci fiul acestuia, aviator, care a produs accidentul..., la o altă istorie din avion, în care bărbatul considerat erou, este de fapt ucigaşul care la urmă va spune aproximativ „omoară-i acum, când se bucură că au scăpat cu viaţă de la prăbuşire”..., la duminica amnezică, în care, pentru o zi, toţi oamenii unui oraş uită tot ce-au ştiut, până şi gestul de a face paşi, ca să o ia de la capăt..., la istoria cerşetoarei, care, folosindu-se de icoană, trage milă din şoferii blocaţi pe roşul şoselei, ca într-o zi geroasă sfânta Maria să iasă din icoană, şi, după ce cerşetoarea respectivă moare în accident, sfânta Maria să-i ia locul, dar, în loc să cerşească de la străini, plină de milă, le oferă tot de ce au ei nevoie, temându-se să nu redevină icoană pe care să o poarte pe la semafoare femei necunoascute..., la povestea omului de care toţi râdeau cu hohote, fiindcă acesta credea că-i creşte capul, când colegii îi făceau farsa, băgându-i zilnic în pălărie foiţe de tutun, ca la urmă aceiaşi oameni să-l plângă în hohote la înmormântare, pentru că într-adevăr profesorului îi creştea capul de la o tumoare..., şi până la povestirea care face titlul cărţii, „Măşti însângerate”, o povestire ce a avut asupra-mi un asemenea efect de puternic, încât am visat-o noaptea, nu vreau să spun nimic despre ea, trebuie s-o citiţi. A. Păunescu mi se pare un prozator bun. Poate pentru că aşteptările mele erau mai slabe. Nu ştiu. Am terminat azi de citit cartea şi mai vreau proză de-a lui. Sunt şi vreo 2 povestiri neutre în „Măşti însângerate”, dar ,oricum, e o carte ce se merită citită. O recomand!

ieri

2011-08-25T08:05:00.010+03:00

în stânga, în faţa mea, un domn care a spus să-mi colecţionează cărţile (a fost şi la prima lansare), îl cheamă victor. mai în dreapta elena boguş, diana frumosu şi cătălin codru

aici îi lăsam autograf doamnei lucia ţurcanu, un critic serios, care-n momentul în care a vorbit despre cartea mea, m-a numit de fiecare dată ecaterina bargan, adică a folosit mereu prenume plus nume, şi a vorbit pertinent

mama, elena boguş, diana frumosu, eu

mircea v. ciobanu, pe un fundal frumos, arătând cu mâinile ceva important

dumitru crudu, irina nechit, eu

pe prima linie lucia ţurcanu, nicolae popa. pe linia 2 eu şi aurelia borzin. în partea stângă ceva mai departe mama.

tata, eu, dumitru crudu, mama

irina nechit, care m-a sensibilizat prin ce a spus

o doamnă de la biblioteca ion creangă

un copil care s-a oprit să asculte

mircea v ciobanu vorbind, dumitru crudu şi eu, atenţi la ce spune primul

aurelia borzin, foarte sinceră şi degajată

Cum să nu ajungi în Dendrarium?

2011-08-24T23:15:00.001+03:00

primul şi-a rupt papucii. traversam zebra când m-a sunat "ecaterina, n-o să mă crezi, sunt lîngă gară şi mi s-au rupt papucii. mai am o pereche, dar sunt la reparaţie". asta nu e o minciuna credibilă şi tocmai de asta îmi vine să cred că-i realitate. al doilea a rămas blocat în casă fără cheie. al treilea a adormit buştean după 3 nopţi lucrate la supermarket, al patrulea îmi explică pe lung cum a fost purtat prin troleibuze, după dezinformări repetate, ca apoi să-şi dea seama că nu mai e rost să meargă până la capăt. dragul meu a ajuns în ultimul sfert de oră şi era foarte fericit în discuţiile pe care le purta cu sandu. despre alţii încă nu ştiu, dar presupun că au şi ei ceva poveşti interesante-n setar, despre care poate o să şi aflu.

dincolo de faptul că unii n-au avut chip să ajungă, noi, cei prezenţi, ne-am simţit bine. se mai opreau oamenii străini din plimbat să tragă cu urechea. se mai jucau copiii cu căldăruşa de nisip alături. o tot răsturnau. eu mă concentram să ascult ce spun criticii şi căutam o platformă dreaptă sub tălpi, fiindcă locul unde stam era împresurat cu pietricele. zic asta complet nemetaforic.

am primit flori cumpărate şi (secret) flori furate din dendrarium. am dat autografe, deşi nu aveam chef de asta.

important e că a fost linişte, a fost iarbă, a fost cer, au fost cărţi, şi, mai ales, au fost oameni frumoşi.

ţin să cred că dendrarium e un loc foarte bun pentru lansări. a mea a fost prima, dar cu siguranţă nu ultima.

Copiii roboţi

2011-08-24T10:03:00.002+03:00

E comod să ai copii roboţi acasă.

Nu le cumperi scutece

şi nici încălţăminte, an după an,
cât le creşte piciorul.

Nu le faci de mâncare.

Nu trebuie nici măcar să-i iubeşti.

Tastezi un buton şi ei îţi dau
dragoste necondiţionat.

Nu speli după ei, nu le dai bani
de Mcdonald’s şi cinema,

sunt programaţi să te facă pe tine fericit.

E comod să ai copii roboţi.

Nu plâng şi nu urlă pe mijlocul nopţii,

nu se injectează cu droguri,

nu se îndrăgostesc de cine nu trebuie.

Au un circuit înăuntru.

Copiii roboţi pot fi programaţi să facă orice.

Sunt un fel de aparate electro-casnice,

îţi iei un copil robot şi poţi dormi liniştit.

Bate-l, trage-l de păr, bagă-l în cuşcă,
scoate-l din priză,

pe el nu îl doare nimic.

Butonul. Apasă pe el şi atât.

şi nu se opreşte

2011-08-23T14:20:00.001+03:00

cu un ritm calm, apăsat
sfredelul intră în inimă, iese,
şi intră din nou

sângele mi se revarsă în creier
cu imaginea asta încerc să adorm
şi nu pot,

fiindcă întind mâna dreaptă
la maginea patului,
o strâng cu putere
şi parc-aş simţi rece
în palme
mânerul de sfredel

În oraşul lui Mozart chiar el n-are loc

2011-08-23T14:10:00.001+03:00

Acum NOII BARBARI şi la radio

2011-08-23T12:15:00.006+03:00

aici puteţi audia câte ceva din noua emisiune de cultură alternativă NOII BARBARI

...

2011-08-23T10:06:00.004+03:00

23 august. dimineaţa. balconul înalt de 9 etaje. pe lângă orizont depărtări cenuşii. zgomote de maşini dinspre şosea. pădurea înverzită-ntr-atât, încât produce opacitate pe suprafeţe întinse. uşor tremur în degete. gândul că n-o să mai permit niciodată să mă îndrăgostesc de scrisul cuiva viu.

frânturi

2011-08-22T20:38:00.002+03:00

trezirea la 5 dimineaţa, câţiva pumni de apă rece pe faţă şi intrarea în junglă. la 6 dimineaţa sunt a 82-a în rând. ceilalţi au stat fără somn o noapte întreagă. un singur ghişeu şi sute de oameni. femeile se înjură, îşi dau pumni, bărbaţii destramă rândul cu masele lor corporale.

mă aşez pe-un pervaz să recitesc dialogul lui platon despre frumos. ce treabă am eu cu grijile lor sau cu grijile mele pe care ar trebui să le am, dacă-s intrată în limpezimea discursului platonician?

apoi trec la tema ereditatea din biologie şi mă gândesc la momentul acela de tabără, când ne jucam, şi am făcut contact cu mihai. 3, 2, 1 - eu am spus cromozomi - el down. înainte de asta a zis că-s 46. şi eu trebuia să-nţeleg că se referă la down. m-aş fi prins mai aproape dacă zicea că e cea mai cunoscută trisomie autozomală care afectează perechea de cromozomi 21. 46 sunt cromozomii la număr în cariotipul uman normal.

aşa citind trece o bucată de dimineaţă, vine o bucată de după-amiază, nu-mi ajunge talon de intrare. ies. dau telefoane. parcurg chişinăul pe jos. în următoarele 6 ore primesc felicitări de la oameni reali pe care-i întâlnesc: lângă oficiul poştal (I.C), pe stradă (A.S), la editură (A.C., L.Ţ., L.A.) şi-n parc (R.P).

în restul zilei mă întreb dacă sunt un om rău şi caut argumente care să mă scoată-n plan bun. apoi mă duc să-mi cumpăr apă. apa se numeşte om, dar aş vrea borsec. în unimarket n-au borsec.

cineva lipseşte şi îmi e dor.

Raul Carstea & Constantin Neculae - "Vis pe arme"

2011-08-21T20:23:00.001+03:00

abia aşteptam să pun asta aici. versuri: mircea dinescu.

mai am una care îmi place tare şi gata.

foc

2011-08-21T19:03:00.001+03:00

douăzeci de ani m-am întrebat

cum o să mor. prima versiune
era că mă scurtcircuitez.
fireşte, din întâmplare, tremur un pic,
prin oase trece multă-multă durere
în timp foarte scurt,
apoi nu simt nimic.

priza de la care-mi deconectez
boilerul în fiece zi balansează
şi stă să se smulgă.

ar trebui cu o mână s-o ţin, iar cu
cealaltă să trag puternic de ştecăr.
problema e că nu-mi ajunge forţă
s-o scot cu o singură mână
aşa că mă ajut de a doua.

şi balansează, zvânceşte-n afară,

uneori scânteiază, moartea rânjeşte prin găuri,
închid ochii, mă-ndepărtez,
se-ntâmplă atât de des, încât scânteia
nu mă mai sperie.

am palmele umede.

o bubuitură, o linie
de electricitate sub piele,
nişte secunde de încordare,
atunci s-ar putea întâmpla.

un trup fără viaţă carbonizat pe podea.
o moarte scăldată
în negru.

Mozaicul de Aurel Antonie

2011-08-21T17:58:00.003+03:00

Mozaicul

Ideea mozaicului îi venise Imperatorului într-una din crizele sale artistice. Cochetase pe rând cu toate artele şi acum era în căutarea unei noi forme de exprimare care să le reunească pe toate. Şi găsise mozaicul. După câteva încercări, necesare pentru a se convinge că munca la mozaic este grea şi îndelungată, chemă la el pe toţi mozaicarii din Imperiu şi, arătându-le lucrarea începută, le ordonă s-o termine. Mozaicarii se apucară de lucru şi în câteva luni era gata. Un frumos mozaic îngrădit cu un balcon de marmură albă cu balustradă de abanos. O pânză de apă spăla continuu suprafaţa mozaicului făcând culorile să se mişte într-un joc unduitor. Nimic nu egala în frumuseţe acest dar al artei în faţa căruia Imperatorul îşi petrecea ore întregi. Privea fascinat jocul subtil al luminii şi al culorii.
Bineînţeles că mozaicul îl reprezenta pe Imperator pe calul de luptă, în armură şi cu viziera ridicată. Imaginea degaja forţă, grandoare şi un nemăsurat orgoliu ce trecea dincolo de marginile înguste ale lucrării.
La câteva zile de la inaugurare, căpitanul gărzii aduse în faţa Imperatorului, care-şi admira opera, un tânăr ţigănos cu privirile aprinse. Căpitanul gărzii îşi izbi dreapta înmănuşată de inimă şi i se adresă Imperatorului privindu-l în ochi:
- Omul acesta vrea să-ţi vorbească, Stăpân al Lumii. Zice că e mozaicar.
- Du-te, îl expedie Imperatorul. Apoi adresându-se tânărului ce îngenunchease: Zici că eşti mozaicar?
- Da, Soare al Lumii!
- Atunci apropie-te şi priveşte această nestemată a artei şi spune-mi dacă ochii tăi au mai văzut un alt mozaic care să-l egaleze.
- Lumină a Pământului, ochii mei sunt orbiţi de atâta frumuseţe şi nu cred să existe altul care să-l întreacă, dar...
- Dar ce? se încruntă Imperatorul.
- Dar este în mintea mea un mozaic a cărui grandoare este pe măsura strălucirii tale, Putere Nemărginită. Un mozaic imens pe care nici un ochi omenesc să nu-l poată cuprinde. Un mozaic pentru ochii unui zeu sau ai unui Imperator. Necuprinsul măreţiei tale nu poate fi închis în acest mozaic limitat pe care nişte bieţi meşteşugari l-au făurit întru nemurirea numelui tău. Priveşte-l, Putere Supremă, cum se zbuciumă, cum privirile-ţi mândre se împiedică în acest orizont limitat...
- Taci! Urlă Imperatorul, strângând în mâini balustrada de lemn. Privea încruntat obiectul pe care, până mai adineaori, îl considerase perfect. „Ce este perfecţiunea? Şi, mai ales, unde este perfecţiunea? Cum este posibil ca vorbele unui om să-mi schimbe dispoziţia şi cum este posibil ca nişte simple cuvinte să schimbe calitatea unui obiect care, din cea mai frumoasă operă de artă, să devină o lucrare de duzină? De fapt nu cuvintele în sine ci imaginaţia mea stârnită şi orgoliul. În fond tot eu i-am dat această calitate de operă inegalabilă şi tot eu pot să i-o iau. Nimic nu este absolut, ci totul depinde de mine. De mine cât timp am să trăiesc, dar mai târziu un alt Imperator va nega tot ce am creat şi va crea alte mozaicuri pe care le va considera perfecte. Dar un mozaic imens, ale cărui margini să nu le poată cuprinde nici un ochi omenesc, nu va putea fi negat de nici un alt muritor. Poate numai de zei, dar ce mândrie să fiu contestat de zei! Nici piramidele n-au fost egalate, nici negate şi nici distruse!”
- Ascultă, omule, poţi să faci un asemenea mozaic?
- Pot. Ochii tânărului străluceau intens.
Construcţia mozaicului începu a doua zi pe o câmpie întinsă de la marginea deşertului. Munţii albaştrii dinspre miazănoapte furnizau piatra, iar marmura colorată se aducea din provinciile din sud. În primele zile mozaicarul puse sclavii să-i aducă materialele în mijlocul câmpiei. Apoi, într-o noapte, începu lucrul. Dimineaţa, cărăuşii îl găsiră în plină activitate. Stătea aplecat asupra mozaicului şi nu vorbea cu nimeni. Mozaicarul munci toată ziua fără să întrerupă lucrul nici pentru a mânca. A doua zi, când sclavii aduseră coşurile cu pietricele colorate, îl găsiră lucrând şi mâncarea neatinsă. În ziua următoare, la fel. În fiecare dimineaţă îl găseau tot mai greu, tot mai departe. Mozaicarul lucra cu o repeziciune uluitoare. Se răspândi zvonul că acesta nu doarme niciodată.
Mozaicul se întindea în câmpie după un plan ciudat, lăsând uneori locuri goale, ca nişte ochiuri de iarbă pe suprafaţa de piatră. Din cauza repeziciunii cu care se lucra, materialele începură să fie aduse în lungi convoaie de căruţe care circulau pe suprafaţa întinsă a mozaicului. Un număr tot mai mare de sclavi munceau acum pentru mozaic.
Când Imperatorul veni să vadă lucrarea, mozaicul depăşise marginile câmpiei şi începuse să acopere deşertul. Era peste puterile unui om să construiască o suprafaţă atât de mare de mozaic oricâte ajutoare ar fi avut. Imperatorul merse cinci ore pe suprafaţa mozaicului până ce dădu de tânărul lucrător. Linii colorate se fugăreau şi se întretăiau pe suprafaţa imensă ocolind pete grele de culori închise. Fără a coborî de pe cal, Imperatorul întrebă dacă acest mozaic o să-l reprezinte pe el, întrucât nu desluşeşte nimic care să semene cu un chip de om. Mozaicarul, care nu lăsase lucrul, îi spuse că ceea ce putea el cuprinde cu privirea în câmpia aceea nu reprezintă decât unul dintre zimţii de la un pinten. Imperatorul părăsi mozaicul copleşit. Într-adevăr, ceea ce făcea mozaicarul depăşea orice ar fi putut concepe o minte omenească.
La câteva zile, Imperatorul primi vizita vistiernicului care îl anunţă că noul mozaic risca să înghită toate veniturile Imperiului. Se hotărâră noi impozite pentru populaţie.
După două luni, când toţi sclavii Imperiului lucrau sub ordinele tânărului mozaicar, deşertul dispăruse sub platoşa de piatră şi mozaicul ameninţa să atingă graniţa cu poporul Nuberilor. Mozaicul avea nevoie de spaţiu şi Imperatorul de aur, aşa că războiul izbucni. După Nuberi, căzură pradă mozaicului mănoasele câmpii din Ţara lui Burrus. Cam în această perioadă se pierdu legătura cu mozaicarul, care nu mai era de găsit pe suprafaţa imposibil de cuprins a mozaicului. Totuşi se pare că acesta continua să lucreze la vreuna din margini, întrucât mozaicul creştea mereu. Începu să circule zvonul că mozaicul ar creşte singur şi că mozaicarul ar fi fost înghiţit de piatra dezlănţuită.
Vastele câmpii, pe care altădată creştea grâul, dispărură acoperite de piatră. Foametea începu să se facă simţită şi în Imperiu izbucniră primele răscoale. Constrâns de situaţia creată, Imperatorul hotărî încetarea lucrărilor la mozaic. Dar era prea târziu. Tânărul mozaicar nu era de găsit şi mozaicul creştea neîntrerupt. Sate şi cetăţi dispăreau sub înaintarea implacabilă a pietrei. Războaiele, purtate undeva la graniţele Imperiului, îşi pierdură sensul atunci când mozaicul invadă câmpurile de bătaie. Învinşi şi învingători piereau înghiţiţi de această imagine de piatră a unui orgoliu nemăsurat.
Începu un exod spre marginile mozaicului, dar acesta creştea mai repede decât puteau merge oamenii care mureau de foame pe suprafaţa strălucitoare. Cadavrele erau absorbite în piatră, şi doar oasele se integrau cu strălucirea lor albă în arabescurile desenului. Munţi şi ape dispăreau acoperite de piatră. Pământul întreg se sufoca sub platoşa multicoloră a mozaicului.
Când întreaga planetă sucombă sub platoşa de piatră, Imperatorul rămase singurul supravieţuitor. Atunci avu posibilitatea să vadă mozaicul în imensa lui desfăşurare. Giganticul mozaic, care încătuşase planeta, îl reprezenta pe Imperator ghemuit, plângând.

Aurel Antonie

şi carenatele sfenisciforme iubesc

2011-08-21T15:32:00.007+03:00

şi mi-e drag tare de ele. cum ar veni acum dorul pentru nişte oameni cuvintele cărora îmi lipsesc f mult.

( şarmant a primit asta de la un prieten căruia ţine să-i mulţumească pentru stare şi gest.)

dau şi titlu când mă satur de studiu

2011-08-20T23:09:00.002+03:00

când ajung lângă mare, nu mă mai trage să vorbesc despre ea. când unii oameni lipsesc, sau îi uit, sau mi se face insuportabil de dor. şi nu ştiu dacă am voie la virgule în fraze precum e precedenta. sunt norocoasă, mi-a zis. m-am simţit ca pe-o tablă de şah. în stânga, în dreapta, înainte, în urmă - niciun pericol, sunt oamenii mei sau oamenii lui, într-un moment oarecare devine totuna. mă-nspăimântă siguranţa aceasta a scării pe care o urc, ştiind sigur că ajung la lucarnă oricum şi că o să am forţă să o deschid, iar pe acoperiş mă aşteaptă cum s-ar spune "imortalitatea". nu ştiu dacă vreau să-mi pierd viaţa cu o scară ce nu are cum să se rupă. din punctul acesta şi pînă la capăt ireversibil, definitiv. sunt norocoasă, îmi zice, şi n-am cum să fiu total de acord.

citesc filozofi. de tot felul. aquino, bruno, bacon, hobbes, descartes, spinoza, hume. nu mai ştiu la care-am ajuns. filozofia poate m-ar ajuta să-l înţeleg. filozofia e mult legată de existenţa lui dumnezeu. dumnezeu e-n natură. şi-n biblie, cartea lui iov, avem de primit suferinţa. să primim cu suflet curat tot ce ni se dă. să nu blestemăm. cât povestea iov, mi-am amintit şi eu de zile în care dimineaţa vroiam să vină mai repede seara, iar seara mă rugam să vină dimineaţa. o realitate înghesuită-ntr-o sferă strâmtă cu pereţii de ace. n-am suferit atâta cât iov, dar am simţit foarte acut: dimineaţa dorinţa să se apropie seara, seara dorinţa să vină dimineaţa, zilele să intre din una în alta, şi, dacă n-am cum scăpa, să-mbătrânesc cât mai curând şi să mor. sau o baltă de sânge, undeva, aproape, scursă din mine.

dau drumul la apă. o privesc. îmi trec degetele prin ea. sunt aici cu tot cu gânduri. aş vrea ca ele să iasă din mine, ca jetul de apă, gândurile despre tine să nu mă mai bântuie aşa obsesiv şi atunci când nu eşti, mai ales când nu eşti.

dacă greierii au început să cânte, se înoptează. mai aud nişte voci de copii pe afară. dacă am un pic de ruşine, mâine o să deschid manualele şi o să studiez. nu se poate. dacă am un pic de ruşine şi nu sunt prea obosită, o să mă apuc azi de ele, acum, o să las totul baltă şi o să... da, asta fac.

....

2011-08-19T18:14:00.000+03:00

leibniz spunea că suferinţa purifică şi-aproape că-mi vine să-l cred.

poezia din Timpul

2011-08-19T09:26:00.003+03:00

se făcea că m-am trezit, am deschis Timpul
şi la pagina 2 am dat de o poezie nouă de-a lui,
scria acolo cum se plimbă cu o femeie,
ea îl sâcâie să plece mai departe, iar el îi răspunde autoritar
"bărbat-tău mai vrea să stea aici, lângă Ionel
şi să asculte până la capăt concertul".
mă gândeam că se referea la Alternosfera,
nu ştiu pentru care altă formaţie s-ar fi oprit
la o margine de piaţa centrală să asculte.
n-am fost niciodată cu el la un concert
de lângă Ionel şi nu mi s-a adresat vreodată
cu replica asta. nu doar că şi-a găsit o alta,
când încă n-am apucat să ne despărţim,
m-am gândit eu, dar mai şi scrie texte
despre ei doi, unde îşi dă statut de bărbat-său.
urma să ne vedeam după-amiază.
nu cred că l-aş fi întrebat ceva despre asta.
oricum, la 9 şi-un sfert m-am trezit a doua oară
şi totul a revenit la normal.

ei nu m-au înţeles

2011-08-18T21:22:00.005+03:00

am nevoie de tine, bric, să crezi în mine, să crezi îmi mine mai tare decât eu însămi o fac, nopţile se desfăşoară la fel de mecanic ca ridicarea sau coborârea liftului prin cele 8 etaje, zilnic, ori de câte ori sunt chemată în lume. a început să îmi placă oraşul acesta, străzile căruia îmi trezesc cele mai multe amintiri, 20 de ani am stat să le-nvăţ, să dau vreun sens plimbărilor mele prin ele, la fel, să justific cumva seriozitatea cu care mă-ncred în minciunile lor, când îmi spun că trebuie să fac una sau alta, că acesta e punctul terminus în care ar fi bine s-ajung, m-au făcut să mă simt un soldoţel cu motor, mi-au băgat ruşinea în creier, mi-au spus că n-am voie, când am acceptat să fiu doar cuminte. m-am învăţat să stau, aşa, cu mîinile pe genunchi, să nu disturb cu prezenţa mea niciun suflet. să stai în ungher cu mâinile-n sus, să-ţi construieşti o existenţă în care să devii tot mai invizibil sunt drumuri înspre infern. am pierdut legătura cu semenii mei, care stăteau la o masă cu mine, într-un bar oarecare, chiulind de la vreo lecţie neimportantă, şi care, printre altele, îşi vorbeau că e groaznic să-ţi dăruiască cineva cărţi, colegi care au ca teme de discuţie maşini sex droguri, colege care spun că nu eşti normală dacă nu-ţi face make-up-ul o zi, iar eu mă întrebam cu ce-i mai urâtă petala albă de cireş în raport cu cea vopsită. am pierdut legătura, bric, şi n-aş spune că o regret. şi eu şi ei vom înghiţi pământ într-o zi, vom fi într-o lume despre care nu ştiu nimic, adică nici nu ştiu de va fi ceva mai departe. n-are rost să-i urăsc, n-am motive. îmi pot trăi mecanismele zilelor şi fără ei, liftul nu stă din urcat, dar vreau să ajung pe acoperiş, fără să am treabă acolo, fără intenţii periculoase, aşa, doar să văd lumea deasupra, simţind dintr-odată-mprejur tot aerul acela curat.

Impresii de tabără

2011-08-18T20:42:00.005+03:00

Ultimul sfârşit de săptămână l-am petrecut la Orheiul vechi, alături de alţi 13 oameni care au venit să scrie proză poliţistă, deşi tematica se prezenta ca o regulă ce putea fi încălcată. Majoritatea participanţilor s-au străduit să nu o încalce. Tabăra de creaţie a durat 3 zile. Mulţi dintre tinerii scriitori veniţi acolo îmi erau cunoscuţi de la revista Clipa, cu care colaborez din 2008, şi de la Atelierul Vlad Ioviţă, membră a căruia sunt din acelaşi an. Au mai venit şi tineri scriitori pe care i-am citit, dar pe care nu-i cunoşteam personal. Maria-Paula Erizanu, de exemplu, despre cartea căreia am scris o cronică, la timpul când a apărut, acum mi-a fost foarte interesant să şi vorbesc cu ea. Doi tineri scriitori braşoveni, foarte nostimi, foarte buni în scriitură, Andrei Doşa şi Naomi Ionică, pe care i-am citit în mediul virtual, iar acum am avut şansa să port cu ei nişte discuţii care rupeau orice percepţie asupra timpului, astfel încât orele matinale se transformau subit în după-amiezi şamd.
În prima seară a citit poezii Naomi, şi au fost discuţii la nivel tehnic, apoi discuţii de interpretare, păreri, impresii, întrebări către autoare şi răspunsuri. La această lectură au venit şi careva elevi din Orhei. Pentru ei a fost ceva nou, fiindcă nu au avut până acum tangenţe cu aşa tip de poezie. În a doua seară am citit eu poezii. Discuţiile au fost mai mult constructive şi au durat până aproape de miezul nopţii. Mi-a fost foarte interesant să aflu părerile celor mai buni dintre colegii mei de literatură, mai ales că am citit câteva texte şi din volumul meu de debut, apărut acum 3 ani, pe lângă textele recente. M-a zguduit un text din propria-mi carte, în care lăsasem semn să-l citesc înainte de plimbarea cu căruţa, prin Orheiul vechi, alături de câţiva colegi de-ai mei. Aurelia Borzin era foarte sensibilă în raport cu durerea cailor când erau biciuiţi şi repeta mereu să lovească mai încet. Intrasem într-un fel de solidaritate cu caii, şi, seara, când citeam cu voce poezia pe care am scris-o acum 3 sau 4 ani, mi se părea incredibil, pentru că vorbeam acolo despre exact ceea ce se întâmplase în ziua respectivă. Era ca o previziune pe termen lung, de parcă atunci, în trecut, când am scris textul „Noaptea caii nu dorm”, am ştiut că va veni o zi în care voi avea revelaţia asta. În a treia zi am citit cu toţii prozele pe care le-am scris acolo. Am avut atunci şi trei invitaţi: Mircea V. Ciobanu, Angela Braşoveanu şi Gheorghe Erizanu, care i-au dat cu părerea după lectură şi au fost foarte generoşi în aprecieri.
În aceste trei zile ne-am plimbat mult prin peşteri, pe drumuri, pe pod, în josul Răutului. În prima zi am văzut mănăstirea, locul acela de o frumuseţe extraordinară. Din toată tabăra aceasta mi-a rămas apropierea de nişte oameni cu care ai ceva în comun, mai mult decât locul care ne unea, mai mult decât condiţiile bune, care ne dădeau un grad mare de libertate, această prietenie care nu se poate întâmpla decât într-un asemenea context. Mi-a dat seama că poţi construi nişte relaţii de amiciţie într-un timp foarte scurt, aflându-te într-o tabără cu alţi oameni, relaţii care altfel se construiesc ani. Am ajuns să ne cunoaştem, am petrecut timp frumos împreună şi asta e cel mai important. Era perfect dacă dura o săptămână şi dacă mai veneau nişte scriitori din România. În rest, mulţumiri adânci, m-am simţit foarte bine.

Şi acum o tonă de foto luate cu împrumut de la Cătălina Bălan şi Aurelia Borzin:

Carolina Vozian, Camelia Vasilov, Dumitriţa Parfente, Aura Maru, Ecaterina Bargan

Aura Maru, Mihai Felea, Andrei Doşa, Naomi Ionică

Aurelia Borzin, Ion Buzu, Ecaterina Bargan, Dumitru Crudu, Naomi Ionică

Andrei Doşa, Naomi Ionică, Dumitru Crudu, Aura Maru

Dumitru Crudu cu nepoata lui

Ecaterina Bargan, Ion Buzu, Carolina Vozian, Dumitru Crudu, Naomi Ionică, Andrei Doşa, Aura Maru, cele două micuţe: Augustina şi Iuliana.

Ion Buzu, Andrei Doşa

Aura Maru

Cătălina Bălan, Naomi Ionică, Aura Maru, Andrei Doşa, Mihai Felea

Andrei Doşa dă mâna cu Camelia Vasilov

Dumitru Crudu dă mâna cu mine

Carolina Vozian, Andrei Doşa, Dumitriţa Parfente

pe pod Dumitru Crudu, pe mal Mihai Felea, Dumitriţa Parfente şi Augustina

în a treia zi, la lectura prozelor, invitaţii: Mircea V Ciobanu, Gheorghe Erizanu şi Angela Braşoveanu, alături de unul dintre organizatorii taberei: Dumitru Crudu

Iuliana, Augustina, Ecaterina Bargan, pe bancheta din spate Cătălina Bălan, Aurelia Borzin şi Naomi Ionică

Dumitru Crudu

Cătălina Bălan

Cătălina Bălan, Mihai-Felea, Carolina Vozian

Diana Bârsan

mai mulţi.

încă o cronică şi nişte foto

2011-08-18T11:22:00.001+03:00

de la aurelia borzin.

http://aureliaborzin.blogspot.com/2011/08/tabara-de-proza-politista.html

şi aici

http://erizanu.cartier.md/

tot despre tabara

2011-08-17T16:19:00.003+03:00

in linkul acesta gasiti o cronica semnata de catalina balan

http://catalinabalan.blogspot.com/2011/08/printre-barbari-la-orheiul-vechi.html

mai mult nu se va mai auzi nimic despre tine

2011-08-17T09:22:00.000+03:00

trăieşti, ţi se pare că eşti cineva, faci lucruri nobile sau monstruase, îţi treci degetele şi apoi mâinile şi apoi braţele prin întâmplări, stai faţă în faţă cu alţi oameni, cărora le vorbeşti, care îţi vorbesc, respiri, mergi, stai în loc, acumulezi tensiuni, te relaxezi, zici că totul decurge firesc şi de la sine. nu te gândeşti deloc la faptul că într-o zi s-ar putea să sfârşeşti prin aceea că îţi va fi găsit cadavrul bătrân în putrefacţie într-un sector al oraşului în care te-ai născut, a doua zi ştirile vor scrie despre asta, fără să considere necesar să-ţi dea numele, când eşti bătrân şi n-ai atins celebritatea nu contează numele tău. cadavrul unui bătrân a fost găsit în putrefacţie într-un apartament din sectorul x al oraşului y. punct. asta îţi încununează existenţa.

nopţi treze

2011-08-17T09:03:00.001+03:00

te-am inventat, bric, ca să nu mă simt singură, atunci când voi fi. te-am inventat să mă calmezi când ies noaptea pe străzile goale şi prăfuite să plâng unde nimeni nu mă poate vedea şi nici auzi, să plâng atâta cât furia să nu mai fiarbă în mine. am nevoie de tine să-mi şopteşti că e timpul să vin înapoi, între ceilalţi, aproape la fel de străini ca în prima zi, doar cu mai mult zâmbet. să-mi spui să nu uit să arunc câţiva pumni de apă pe faţă, să intru în gesturile care m-ar întoarce la viu. ieri am vorbit cu natalia mai mult de 3 ore, eu povesteam. alalatăieri cu andrei. în astfel de momente îmi recapăt speranţa că nu-s închisă cu totul în mine, că între prieteni pot fi şi apă, nu numai stâncă. momentele în care curg sunt rare şi-s lipsite totalmente de vreo percepţie asupra timpului. în rest, tăcerea e bună, mai ales dimineaţa. dacă mă plimb prin pădure, aflu mai mult despre mine şi despre ceilalţi, pe care cred că îi ştiu sau despre care aş mai vrea să cunosc. ţie, bric, o să-ţi dau puterea să ne pui într-o relaţie, cât timp gândeşti mai rece ca mine, cât timp mă poţi scutura şi scoate din plâns, cât răsăritul nu te lasă să dormi, iar înserarea nu te adoarme.

un sfert de tabără în căruţă

2011-08-16T16:30:00.002+03:00

dacă daţi zoom o să vedeţi că şarmant e bucuros că are de cine se ţine ca să nu cadă.

sub un acoperiş cu-aceşti oameni

2011-08-15T23:06:00.004+03:00

mă uitam prin geamul maşinii, un geam care îmi arăta exteriorul în nuanţe alb-negru, lanurile de floarea-soarelui s-au ofilit. nu au nimic ciudat în etapa aceasta, pur şi simplu se usucă şi dau capul în jos. dacă asta ar face parte din poezie, ai crede că mi s-a uscat ceva prin suflet, că am o tristeţe ireversibilă. în realitate, când mă uitam prin geamul gri, eram bine. mă aflam printre oameni pe care i-am ascultat trei zile, ca să-mi dau voie să întind o mână de prietenie. mai dădeam drumul la câte o glumă la mese, mai stăteam noaptea la bancuri, mai susţineam nişte păreri despre literatură sau viaţă, încercam să particip în jocuri şi aşteptam să apară ceva care să ne apropie. abia acum, în autobuz, la ruta spre casă, m-a apucat dorul să le vorbesc, dar nu mai aveam timp, mi-au rămas doar andrei, aura şi naomi, până la ore ceva mai târzii, să le povestesc, când am simţit că sunt gata s-o fac fără rezerve, că suntem destul de prieteni pentru a afla mai mult, mai personal. sau, pur şi simplu, vorba cuiva, făceam atmosferă, lucru care niciodată nu las să-mi revină mie, când există alternative. şi existau.

mi se pare frumos cum pe toţi oamenii aceştia faţă de care m-am simţit aproape vorbind, începând cu răzvan, i-am dus pe la bucuria după bomboane. există o istorie a bomboanelor şi a chioşcului acela şi a drumului pînă la chioşc şi mai ales a cuvintelor purtate de noi încolo şi mai departe.

păpuşa lui naomi are degete uşor de numărat şi coroniţă pe păr, e mică şi moale şi drăgălaşă. păpuşa lui naomi uneori vorbeşte cu vocea lui naomi, are un glas mereu calm, liniştit, de parcă n-ar şti că pe planetă poate exista catastrofe, dar mai întins şi mai subţire decât este vocea lui naomi de fapt. naomi iubeşte bomboanele chişinău de seară şi îngheţata eschimo cu fistic. şi-a cerut voie să-mi facă o poză amintire în parcul din catedrală, gest extrem de simpatic. naomi e calmă. are bomboane.

lui andrei mi-ar plăcea să-i zic doşa, pentru sonoritate, dar îi spun andrei, fiindcă toată lumea îi spune andrei. andrei are vreo 2 metri înălţime şi 96 de kg. efectiv, andrei nu poate sta în picioare în microbuz, aşa că bătrânii pot leşina de milă dacă nu-i oferă locul. iniţial i-am dat treizeci şi ceva de ani, dar amintindu-mi că recent a dat masteratul, mi-am revizut aprecierea, scăzând la 27, şi am fost tare aproape, dacă nu chiar fix. andrei ştie să facă distracţie în orice context şi mereu e relaxat. cel mai mult mi-a plăcut de andrei când ne-am plimbat cu căruţa, şi, poezia abstractă pentru care unora le-ar crăpa creierii să şi-o imagineze, era cât se poate de reală. imaginează-ţi o simplă mângâiere a blanei de cal şi apoi părul din palmă. ceva incredibil. imaginează-ţi anvelopele roţilor în mişcare şi degetele lui andrei, mângâindu-le, imaginează-ţi-l cum se aruncă peste bord şi-mpinge căruţa din urmă, urcă la loc, încearcă să mituiască copiii pentru o bicicletă, din trecere, la fiecare rută mărind preţul, când copiii se holbează în acelaşi gol din faţa ochilor noştri fără să priceapă nimic, o bicicletă care nu i-ar trebui la nimic. închipuiţi-vă tropăitul calului, un ritm perfect, degetele pline de praf, un praf real, de pe anvelope. stâncile înalte în dreapta, apoi în stânga, în funcţie de direcţia luată. vântul din urma vitezei, priveliştile superbe, tropăitul, frânarea calului. andrei este nostim şi are bomboane.

cu ion mergeam prin peşteri. era o serie de peşteri. nişte turişti străini în preajmă zgâriau cu prezenţa lor. pe primul plan, vocile noastre, adică a mea şi a lui. voci revoltate, pentru că ne certam şi-n momentul acela peşterile nu erau decât nişte case fără uşi, prin care tot treci şi treci, fără să fie necesar să te opreşti undeva. îmi spunea că nu sunt autentică în poezia pe care o scriu, pentru că una sunt în realitate, şi alta acolo. îmi reproşa chestia asta. îmi spunea că în texte aleg varianta perfectă, în texte îmi aleg fantezia, aleg ceea ce îmi doresc să fie adevărat, dar nu este, aleg doar fantezia, nu şi realitatea. i-am spus că am nevoie de fantezia aceasta, am nevoie de ea ca să nu mă descompun, fantezia mă ajută să cred. şi nu e doar fantezie, sunt toate gândurile mele, în conformitate cu prezentul. mi-a spus să scriu despre cum îl părăsesc şi cum în acelaşi timp continui să fiu cu el, să nu mai fiu un personaj ideal, mi-a cerut să-mi dau monstruozitatea pe faţă.

(suntem o păpădie. eu sunt petalele, iar el e tulpina. mă voi face puf, e cu adevăr, va veni toamna, uite, scriu despre asta, o să fiu puf, mă voi desprinde, dar încă mă ţin, cât mai e timp, nu vreau ofilire.)

am coborât dinspre peşteri pe-o cărăruşă abruptă. n-am simţit deloc c-am fi trecut printr-un loc special. era la fel ca o casă prin care se făceau reparaţii, o casă care nu conţine decât întuneric şi nişte lilieci periculoşi. liliecii fluturau pe acolo. din cauza lor am plecat. de pe stânca aceea se vedea răutul şi o privelişte-naltă, frumoasă, apusă. paşii îi erau apăsaţi şi grăbiţi, de parcă s-ar fi supărat tare, l-am oprit cu forţa, l-am dat jos, i-am dat voie să meargă, ne-am calmat. seara, la terasă, am jucat cu toţii un joc, prin care notam pe foiţe personaje, pentru un fiecare celălalt, i le încleiam pe frunte, fără să vadă, iar celălalt, dând întrebări la care i se răspundea cu da sau nu, trebuia să ghiceasă. el mi-a scris personajul. toţi îşi apropiau feţele de fruntea mea şi zâmbeau. pe rând, toţi cei care au citit, au zâmbit, adică, aşa, nu au râs, ci au zâmbit, şi nu-nţelegeam. eram afrodita.

foc in vene

2011-08-10T20:38:00.005+03:00

ei sunt mai profunzi decât noi, bric, au doza aceea de autodistrugere şi disperare ce te poate seca de sentiment. ei nu sunt capabili să stea imobili fără a se gândi la nimic. ei au voce, au vertebre, au gânduri. ei există atât cât gândesc, aşa ţi s-a şoptit la ureche, când te-ai prefăcut că n-auzi. ei sunt mai profunzi şi pentru asta trebuie să fie nefericiţi, suferinţa îi apropie, prevederea dezastrului îi ţine-mpreună. ei îşi lungesc ochii şi limba când cer de la tine cuvinte, dar mai ales urechile. urechile lor sunt gigantice, când stau să te-asculte. îţi reproşează timiditatea. ăsta-i unicul lucru care te-nfurie de fiece dată, dar nu-ncerci să te aperi, cât nu eşti la tine acasă. un spaţiu public ar stârni o adevărată polemică despre drepturile tale asupra tăcerii sau asupra duratei acesteia, când e a ta. eşti furios, bric, plămânii ţi-s plini de năduf, braţele - cufundate-n revoltă până la umeri, simţi focul în vene şi-n jurul pumnilor, n-ai da îi ei, dar ai trage un pumn în masă şi le-ai spune că n-au niciun drept "să te pună în priză" când le abate. ei se uită la noi ca la nişte legume, ca la nişte nori fără umbre, noi nu suntem, bric, respiraţia, ritmul, mişcarea, suprafeţele în care ne sprijinim, toate sunt parte din vis, visul în care nu ştim ce şi cât e real.

pe unde predarea nu are loc

2011-08-10T06:42:00.005+03:00

dimineaţa, la un ceai de chamomilla cu miere, după o noapte rece.

pentru cei care nu încetează să lupte

"şi te alung şi mă alungi"

2011-08-09T20:09:00.002+03:00

versuri de nicolae mocanu. vocea, raul cârstea. din albumul delta lunară

fragmente fără vreo legătură-ntre ele, formatarea a vrut să aibă şi cifre

2011-08-09T19:10:00.004+03:00

ca atunci când, după prânz, din greşeală, îţi spargi gingia cu o scobitoare, şi sângele curge din cerul gurii, iar tu îl înghiţi, ai impresia că prin firul acesta ţi se va scurge tot sângele din corp şi va ajunge-n stomac, sau undeva în afară, pe podeaua pe care ai putea să cazi inconştient. mi-am înţepat-o, întâmplător, cu o scobitoare, exact după prânz, când m-am gândit la toate acestea, cum m-aş gândi la faptul că majoritatea dezastrelor pornesc din lucruri mărunte. sânge n-a fost mult, şi mai ales, n-am leşinat.
se mai întâmplă să minţim, lipsiţi de intenţie, poate chiar fără să ne dăm seama. dar de ce insistăm în minciună, odată ce totul e clar? citisem pe undeva că răul suprem stă în faptul că avem păreri. nu eram de acord, dar, la o adică, se-ntâmplă să nască negativisme, din simplul fapt că vrem să ne rămânem fideli propriei atitudini. trist e de văzut cum pe unii îi ia vântul cu tot cu carnea şi oasele pe care le au, cu gravitaţie cu tot, dar nu se lasă desprinderii sub nicio formă. caută repede un pilon din dural sau aliaj de titan, bat în el şi cu pumnii şi cu mandibula, doar să se ţină-n pământ. de dragul păstrării decenţei e un lucru uşor de executat şi în public.
azi am vrut să-ţi vorbesc. m-am gândit serios la asta. mi-au trecut prin minte primele 2 replici. salut. ce mai faci? am ajuns să mă gândesc la asta ca la o normalitate, şi totuşi nu am făcut-o. altcuiva nu mi-ar fi greu să mă adresez. în raport cu toţi ceilalţi, pe care îi ştiu, sau pe care nu îi ştiu, nu am nicio complicaţie. ţie însă nu ştiu cum să-ţi dau aceste 2 replici fără să mă simt cosmonaut sau nu mai ştiu ce. în general n-am habar cum să-ţi vorbesc.

notă

2011-08-09T09:48:00.003+03:00

* fiind ceea ce ne cere lumea să fim, intrăm într-un proces automat, care viermuieşte continuu prin ceea ce obişnuim să numim existenţă. pînă la asta sau dincolo de ea, ducem lipsuri, uneori minore, alteori foarte adânci. la prima am putea renunţa, dar asta ar însemna să încetăm a ne comporta aşa cum am fost învăţaţi până acum, încă de la primele experienţe de instituţionalizare. ni s-a spus să nu facem gălăgie, să fim cuminţi, să ascultăm, să nu vorbim neîntrebaţi, am primit comenzi şi le-am executat, am făcut asta de mii de ori. după care s-a dus copilăria, după care s-a dus adolescenţa. stai între mulţi oameni adunaţi în jurul unei mese de lemn. ţi se pune şi ţie un scaun de lemn, identic cu cel pe care stau ceilalţi. acum poţi să vorbeşti, hai, povesteşte, hai, fă show, haide, eşti un om cult, ai trecut prin şcoală, până acum ai fost elev, de-acum trebuie să-ţi alegi profesia, de-acum va trebui să faci ceva mai real decât să stai într-o bancă să scrii să ascuţi să alegi variante de răspuns să expui rezumate, adică, şi asta, dar tot ce vei face acum îţi va şlefui îndemânarea pentru ceea cu ce o să-ţi ocupi mintea şi corpul tot restul vieţii. o bună bucată din viaţa ce va urma. te-au învăţat să taci, să nu zâmbeşti fără motiv, te-au învăţat să fii serios şi acum îţi cer să-ţi arăţi talentul de clovn. ei ştiu că au o altă experienţă de viaţă, ei ştiu că drumul pe care l-ai parcurs în ultimii (singurii) douăzeci de ani, a fost drumul care uneşte şcoala de casă, casa de magazin, casa de o pădure, de-un parc, parcul de nişte oameni, cărora nu le-ai vorbit niciodată, fiindcă îţi sunt doar străini. ai scris şi despre asta, fiindcă e tot ce-ai trăit. ei ştiu că nu au interese comune cu tine, că au altă vârstă, că nu ai avea despre ce, şi totuşi ţi-o cer, îi amuză să-ţi dai slăbiciunea pe faţă, poate asta îi face să se simtă mai mari, poate se plictisesc, poate chiar vor să te cunoască. dacă cred că ar putea să o facă, scoţând din tine cuvinte pe care nu vrei să le pronunţi, ei chiar nu ştiu nimic.

...

2011-08-08T20:58:00.003+03:00

"Dacă cineva ar lua un stup de albine roitoare şi l-ar duce la râu ca să le înece... Asta era imaginea care mă obseda. Dar numai dacă aş fi fost omul şi nu albina. Într-un fel vag, inexplicabil, ştiam că eu eram omul, şi că nu aveam să fiu înecat în stup, asemenea albinelor. Întotdeauna, când mă aflam într-un grup, eu mă situam aparte; încă din naştere dobândisem această favoare şi, indiferent prin ce tribulaţii treceam, ştiam întotdeauna că acestea nu erau nici fatale nici dăinuitoare. Şi se mai petrecea un lucru straniu în mine ori de câte ori eram chemat în faţă. Ştiam că sunt superior omului care mă chema. Teribila umilinţă de care dădeam dovadă nu era o ipocrizie ci o condiţie pricinuită de înţelegerea caracterului fatalist al situaţiei. Inteligenţa pe care o posedam, încă din adolescenţă, mă speria; era inteligenţa unui „săbatic”, care-i întotdeauna superioară inteligenţei omului civilizat, prin faptul că-i mai adecvată exigenţelor impuse de circumstanţe."

Henry Miller, Tropicul capricornului, pag. 310

Raul Carstea si Constantin Neculae, Delta lunară

2011-08-08T09:15:00.008+03:00

îmi plăcea mai mult când credeam că primul vers din refren e "am să fur de pe lună o vâslă", când de fapt e "am să fur de pe lume o vâslă". versurile aparţin lui adrian păunescu şi alături de cele din "ca un fum de ţigară, sufletul", pot spune că le prefer.

chit că şi "vedere din salzburg" e foarte bună.

însă spun despre ele ca despre nişte texte care e frumos să fie cântate de-o voce, la careva acorduri de chitară.

o repet

2011-08-07T20:36:00.004+03:00

mi-ai intrat în sânge.
eşti epidemia predestinată
creierului meu
şi nimănui altcuiva.
te rog, stai în loc.
te rog, nu face exces.

Mr. Nobody Trailer

2011-08-07T09:16:00.002+03:00

deşi e sadic de lung, trebuie de revăzut. până la capăt!

...

2011-08-06T16:07:00.004+03:00

Cum îmi strâng tare părul, cum îmi trag bine ciorapii peste glezne, cum stau să-mi îndrept gulerul chiar şi-acolo unde nu-l văd. Dac-aş sta să spun despre asta, aş putea îndrăgosti pe cineva.

...

Am fost dură. Poate prea dură pentru un chip care ieri m-a privit prin zâmbet şi mi-a spus că-s foarte drăguţă, moment în care nuanţele din accente contau. Nu pentru înghesuiala ce n-ajungea pentru toţi, nu pentru umbrela ce-i adăpostea doar pe unii, nu pentru indiferenţa celor care n-ar fi trebuit să intre în ea, ci pentru stările ţesute una prin alta-ntr-o pânză numai bună pentru pericolul spargerii. Era destul de aproape.

...

Animalic e un cuvânt omenesc. Chiar dacă ar fi să ne uităm prin fanta asta la lucruri, moartea pentru toţi rămâne aceeaşi. Poate nu se merită să vorbim despre ea, dar macină gândul, în unele zile, mai ales în acelea cu dimineţi în care alegem corpului doar hainele negre. Să încerci să trăieşti, pentru mine, înseamnă ceva mai mult decât să te mişti_să respiri_să vorbeşti, ţine de o anumită conştientizare, de libertate, de autodepăşire. Trăieşti când faci ceea ce simţi că ai de făcut în timp potrivit, când nu laşi loc de regrete, când nu te uiţi în oglindă şi vezi spaima, în straturi, peste imaginea, care, fizic, ai aflat mai demult că te reprezintă.

...

Îmi plăcea să stau singură, când eram mică. În verile-acelea fugeam la Nistru şi mă plimbam mult printre copaci. Atunci eram gânduri. Atunci mă puteam auzi cel mai bine. Copacii aveau şi ei suflet. Copacii vroiam să-mi fie prieteni. Le spuneam lucruri, ascunzând câte ceva în scorburile lor, în răspuns, ei îmi alinau suferinţele cu o tăcere însoţită de foşnet. Cu ei conversând, nu puteam să mă complic. Pe-atunci puţine erau lucrurile ce mi-ar fi putut părea complicate. Credeam că sunt auzită, că-s vii, că avem taine-n comun. Apoi am învăţat la şcoală cum se formează sunetele, din ce-i formată urechea, care pot fi receptorii, ce substanţe conţine ţesutul lemnos, care-i e destinaţia, am învăţat pederost clasificarea tipurilor de mobilă pentru care se taie în lemn. Mi-au spus că arborii nu pot auzi.

...

Câinele se uită la o plantă ce nu şi-a scurs roua din frunze, prea dimineaţă fiind. Soarele se uită-n deşerturi şi încă nu găseşte curaj să coboare acolo cu totul. Vântul stă sub un gard, îmbătat criţă, şi-i prea multă lehamite-n el ca să se trezească. Furnica se uită la elefant. Elefantul se uită la furnică. Nimeni nu înţelege nimic. Ciudăţeniile se petrec toată ziua. Apoi oboseala se-ntinde ca o plăcintă. De la mic la mare, toţi muşcă din ea. Somnul se freacă la ochi. Gândurile care-l disturbă sunt duşmanii nr. 1 ai corpului pe care încearcă să-l tragă-n-afara prezentului conştient.

...

Trăim lipiţi de porţile raiului. Înghiţim şerpii.

aproape

2011-08-05T17:18:00.002+03:00

să lăsăm visul în leagăn,
îi e bine acolo,
mai aproape de somn,
mai departe de fiarele
crud pofticioase

pereţii sunt sătui de ecouri,
cerul de carne vie

pe unde să se oprească,
dincotro să-şi ia zborul,
cât o să dureze desprinderea,
dinaintea facerii răului,
în care din răni să se mistuie,

câte tălpi e necesar
să treacă pe-aici
ca să-l ascundă?

...

2011-08-05T12:05:00.003+03:00

"A renunţa la lucruri e mai puţin dificil decât se crede: totul e să începi. Odată ce ai reuşit să laşi la o parte ceva ce consideri esenţial, îţi dai seama că poţi să te lipseşti şi de altceva, apoi de multe alte lucruri. Iată-mă, deci, parcurgând această suprafaţă goală care este lumea"

Italo Calvino, Dacă într-o noapte de iarnă un călător

,,,

2011-08-04T12:16:00.001+03:00

tocmai că nu vreau jurnal, dar altfel n-am despre ce, adică, aş avea, dar nu vreau să inventez. gânduri, oricum toate-s gânduri. mă trage să o răresc cu netul şi cu notebookul în general. ieri dimineaţă am făcut frumos. mi-am băut ceaiu-n pădure. mai erau oameni care făceau gimnastică şi oameni care alergau. azi dimineaţă mi-am luat ceaiul la orheiul vechi, pe terasa pensiunii unde o să mergem cu tabăra de scriitori peste o vineri. ne-am dus cu D şi cu A s-o vedem dinainte şi ne-a plăcut, a fost peste aşteptările noastre. nu degeaba i se spune casa verde. şi bine că nu e cu wireless, mai facem o pauză de la virtual. relieful m-a fascinat. relieful orheiului vechi se merită de văzut. şi mănăstirea. la mănăstire am mai fost înainte.

.......

2011-08-01T21:25:00.004+03:00

o să urmeze ceva mediocru, asta îmi spun, uitându-mă la un film. prima o să facă accident, ca şi maică-sa, dar nu o să moară. al doilea o să-şi părăsească logodnica şi se va ivi în final ca un prinţ din poveşti. a treia nu se va aştepta la nimic, iar despre al patrulea se va afla că este căsătorit. intrigi de doi bani, de nu ai habar cum se face că-ţi pierzi timpul cu aşa ceva, ştiind că plictiseala o să dureze până la capăt.

plictisul m-apucă de ceafă, aproape orice aş face, de asta nu mi-s la inimă vacanţele lungi. nici măcar dacă-mi rămân în jumate, tot excesul umblă prin ele.

în filme, ca şi în viaţă. la noi măcar nu ştii precis la ce să te-aştepţi. te iubesc - te urăsc se bat cap în cap şi vin, când dintr-o parte, când din alta. poate că suntem setaţi să intrăm în conflict, organismul o cere, că altfel se-apropie mână în mână, distinsul domn, distinsa doamnă, plictisul cu plictiseala. aiuresc. cine mai tastează aşa, doar ca să nu se ia la pipăit cu nimicul? şi de când am început să folosesc degetul în loc de mouse?

măcar mi se-ntâmplă în lipsă de conştiinţă şi pot să nu mă opresc. deşi e bine, uneori, să faci stopuri, să te uiţi în stânga, în dreapta, să tragi aer în piept, să-ţi dai seama că e cel mai bun şi cel mai curat de inhalat, aşa, simplu. că altele sunt mizerii, altele îmi fac rău, de asta mă-ntreb de ce le mai încerc, dacă ştiu, dacă de-atâtea ori am aflat-o.

mă chiar amuză cum vine o oră a serii când încep să-mi vorbesc, mai clar decât simplele gânduri pe care le am, de exemplu, atunci când mă plimb, pentru că rămân în pagina asta, au materie vizibilă şi pentru alţii. mă mir cum îi las să pătrundă în creierul meu şi pe alţii, fără să-i ştiu. îmi pot atribui şi noţiunea de perversiune dacă mai spun că asta mă stimulează.

sunt lucruri care se pot presimţi pur şi simplu. există fotografii vechi, care cuprind mai mult nou decât orice prezent, orice viitor şi, în general, orice despre care se poate crede că poate aduce ceva ce n-a fost ştiut.

şi parcă mă vad ducând sticla cu apă la gură, fără să-i fi scos capacul. mă vad ridicându-l cu obstinaţie, iar, mai târziu, semnele de exclamare, cum că apa nu are niciun drept să nu curgă. apoi râd, pentru că nu o să fac niciodată acest lucru, dar mi-am imaginat-o, uitându-mă dintr-o parte cum bea apă un om somnolent.

de când am intrat în halal de-atâtea gerunzii? de când scrisul îmi poate da zâmbet la fel de mult ca un om de foarte departe pe care sunt fericită să îl revăd? de când întrebări?

n-are finalitate ce spun, dar, zău, acesta-i ultimul lucru de care am eu nevoie.

dulce, târziu

2011-08-01T13:57:00.004+03:00

mai stai, atât îmi spune
încerc să mă smulg
nici întuneric, nici sentimente,
nici desiş de pădure
nu mă pot opri
din furie,

mai stai, nu te las
şi mă ţine cu ambele braţe
ochii mei înceţoşaţi
se închid să nu vadă
să nu mai primească minciuni

părul dezastruos, nepreţuit
şerpuindu-mi stângaci pe spate
între firimituri de iertări

aici sau acolo
nu mai contează

update

2011-08-01T12:14:00.001+03:00

trecutu-i închis. lacătele sunt puse. uşa de siguranţă, cu gratii de fier, e-nchisă şi ea. din trecut nimic nu mai iese. cine vrea, să se uite prin geam, perdelele nu le-am tras, aşa cum nici nu le-am avut vreodată.

să pun ceainicul pe aragaz, să-mi presor ierburile direct în cană, să torn apă clocotită deasupra, să adaug 2 linguriţe de zahăr umplute 3 sferturi, pentru un ceai negru, cum obişnuiam să mi-l fac zilnic, astăzi numai m-ar întrista.

ziua am început-o frumos, primind sms-uri pufoase ca vata dulce pe beţişor, de parcă în inimă nu mi-ar sta încă înşurubat norul de ieri, sau ploile care încep să se scurgă numai în singurătate.

nicio stare nu se mai vrea trează. nimic nu mă încape. respir. nişte falsuri mi se-ncolăcesc ca pisicile la picioare.

să cresc zidul ce-ar face distanţă-ntre noi? să le suport?

Street Spirit - Eliza Lumley

2011-07-31T14:44:00.002+03:00

mai mult pentru voce
de ascultat pe-ntuneric.

scriu despre asta

2011-07-30T23:17:00.002+03:00

nu ştiu dacă va mai fi
pentru mine un alt loc
în care să-mi scrijelesc
nasul, decât locul acela
moale a gâtului tău,
unde m-ai învăţat
să m-ascund
chiar şi atunci
când n-aveam nevoie de asta,

dar plecarea rămâne a fi
ceea ce este
şi depărtarea doboară orice
se vrea-n locul ei.

uneori aşa

2011-07-29T15:27:00.002+03:00

6 martie 2011, În zilele-n care nu mi-e frică de înălţimi