i.

nu mă tem de singurătate
nu mă tem de oameni
nu mă tem de moarte
nu mă tem de foc

întreabă-mă de ce
despre oricare dintre afirmaţii

o să îţi răspund
o să te conving

sfârşit de zi kafkian

2.XI.11. Azi dimineaţă, pentru prima dată după multă vreme, regăsesc bucuria provocată de imaginea unui cuţit ce mi se răsuceşte în inimă.

În ziare, în discuţii, la birou te seduc adesea temperamentul limbii şi, pe urmă, speranţa născută dintr-o slăbiciune actuală, speranţa ce vizează o iluminare subită şi cu atât mai intensă în clipa imediat următoare; apoi te mai ispitesc numai şi numai marea încredere în sine, ori simpla nepăsare, ori o puternică impresie prezentă, pe care vrei, cu orice preţ, să o împingi în viitor, ori opinia că adevăratul entuziasm de acum justifică orice lipsă de concentrare de mai târziu, ori bucuria pe care ţi-o provoacă frazele care sânt curmate pe la mijloc de un ghiont sau două şi te fac treptat să-ţi deschizi gura cât e de mare, chiar dacă ţi-o întind mult mai repede strâmbându-ţi-o, ori vaga eventualitate a unei judecăţi hotărâte, ce urmăreşte să fie clară, ori efortul de a continua un discurs care, de fapt, s-a terminat, ori dorinţa de a abandona teama în grabă, iar, la nevoie, umilit, ori disperarea ce caută o soluţie pentru respiraţia ei greoaie, ori dorul după o lumină lipsită de umbre - toate acestea te pot ispiti spre fraze de tipul: "Cartea pe care tocmai am terminat-o este cea mai frumoasă pe care am citit-o până acum" sau "este aşa de frumoasa cum n-am mai citit alta".

ascultă-mă

în seara dinaintea morţii
închipuite

am trecut prin culisele vieţii
cu ochii închişi
cu pumnii însângeraţi de adevăr
am trecut zebra pe roşu
de şaisprezece ori

i-am deschis
nicio vânătaie pe trup

aşa am aflat că
apa aceasta nu îmi mai păstrează
amprentele

ochii care atâta m-au vânat
şi-au găsit altă pradă

am fost nevoită să fug

ştiam că pământul nu a învăţat să ierte
greul până la capăt
dar într-un pumn de iarbă au înflorit
toporaşi

cu şoapte mi-au adormit
cicatricile gândurilor

flămânzi de pedepse

zilnic mi se deschide un alt vid sub pasul care ar trebuie să calce fără scârţâit
de când mă ţin minte am trăit într-un jungher adus la gâtul unui dascăl de magie
inima mi-a fost primul inamic nu am putut să-l ucid şi nici măcar să-l lovesc
prea tare revin la necunoscut nici măcar pe mine nu îndrăznesc să mă tutuiesc
când mă întorc acasă sunt un cadavru viu bat în uşa ca într-un sicriu aştept linia orizontului să se apropie să văd ce e dincolo hohotesc înăbuşit ca un metrou fără şine

când o să te trezeşti în rai sau în iad sau oriunde altundeva decât pe pământ o să vin să te văd şi chiar o să răstorn nişte bolovani cu talpa pantofului de pe mormântul tău ca mucegaiul să-ţi intre în oase şi în bijuterii
o tragedie la care nimeni nu plânge o tragedie în care nu încap
în care îmi simt corpul prea mic haosul mă striveşte cu transformările ei
pe care le aplică în mine până devin castronul din care pisica vecinului îşi mănâncă laptele dimineaţa

în somn îmi văd moartea nişte scări de cadavre infinit de departe un sus apăsător greu de atins neputinţa de a mă obişnui cu aburul acela dens care mă ţine în palme