Tuesday, August 23, 2016

Mă ustură ochii. Sunt obosită. În ordinea asta sau în ordine inversă - același lucru. Dacă până acum puteam să citesc la ora asta ”The book of Disquiet” a lui Pessoa fără să mă pot opri ore în șir, acum ochii mei refuză să mai facă vreun efort, de orișice fel. După-amiază m-am tăvălit lipsită de energie și capacitatea de a învăța, de a dormi, de a privi tavanul sau orice altceva. Am stat inertă într-un spațiu inert, de parcă nu aș fi aparținut niciunei planete, niciunui spațiu, niciunei galaxii, niciunui lanț trofic. Eu, care mă puteam lăuda că nu am dureri de cap niciodată, îmi simt fruntea de plumb.
Întrebarea tardivă: de ce Pessoa nu este un scriitor la fel de mare ca Dostoievski? Concluzie mai veche, despre cum ar trebui să te tratezi pe tine însuți: așa cum un părinte iubitor își tratează copilul (să te încurajezi, să crezi în tine, să faci pentru tine lucruri cu dragoste, să fii blând cu tine, să ai grijă de tine ca de cel mai scump om de pe planetă, să spui lucruri bune despre tine și despre ceea ce faci etc etc). Cum trebuie să te prezinți într-un mediu virtual? Cât mai impersonal. Cu cât ești mai personal, cu atât ceilalți își fac o impresie falsă despre tine. Internetul poate fi un instrument bun în aceeași măsură în care poate fi un instrument rău. Accesibilitatea imediată către lumea mare, prin intermediul unei simple pagini virtuale, vine mai mult în defavoarea ta, decât în favoarea ta, mai ales dacă nu ai destulă experiență de viață încât să discerni răul de bine. Copilăria și adolescența sunt perioade în care e mai bine să nu te expui. E literatura ceva frumos? Categoric da. Merită să-ți dedici viața literaturii sau artei în general? Nu, într-un stat cu o dezvoltare economică de la mediu înspre slab. Merită să scrii chiar și atunci când trăiești într-un asemenea stat? Da, dacă îți aduce plăcere. Da, dacă există ceva salvator pentru tine în acest fenomen. Da, dacă e parte din visul tău și simplul fapt că înaintezi în el te umple de speranță. Cuvântul speranță are sens? Da, cel mai mult sens. Poți rămâne pozitiv chiar și atunci când totul merge foarte prost? Da, pentru că speranța are sens. Pentru că în orice clipă se poate întâmpla orice. Pentru că în următoarele 5 minute e posibil să se întâmple un lucru de 20 de ori mai bun decât răul care tocmai s-a întâmplat, și chiar de n-o fi așa, puterea se măsoară în eșecuri, nu în numărul de ani trăiți. Când ești tânăr și nefericit, ești un tânăr mai puternic decât ai fost ieri. Data viitoare, vei ști ce căi să alegi. E bine să vorbești despre literatură ca despre o cauză pierdută? Nu, pentru că orice e posibil și pentru că speranța are sens. Câtă vreme există oameni în mintea cărora se nasc idei sclipitoare, vor fi și oameni dornici să le citească.

Monday, August 15, 2016




”până și ținuta lui dreaptă mi se părea că exprimă devotament față de cele mai înalte idealuri ale omenirii. După accentul mieros sudist pe care-l auzisem la radio, îmi imaginam o persoană mai puțin severă, dar până și ochelarii lui mă intimidau, în parte pentru că erau genul de ochelari ovali, ca de bufniță, prinși de nas cu un arc ca să se țină pe față, ca aceia pe care-i purta Roosvelt, și în parte pentru că simplul fapt că îi purta – și te cerceta prin ei, ca la microscop – arăta clar că nu era un om cu care-ți puteai permite să nu fii de acord. Cu toate acestea, când vorbea, avea un ton cald, prietenos, chiar încrezător. Eu tot așteptam să ne trateze cu dispreț sau poruncitor, însă el doar vorbea cu acel accent (care era cu totul altfel decât al lui Sandy) și atât de moale că uneori trebuia să-ți ții respirația ca să auzi cât de învățat este.”

Philip Roth, Complotul împotriva Americii

Tuesday, August 9, 2016

În spiritul unei clasice toamne



      Am acceptat doar părți din tine, așa cum aș fi putut accepta un singur pahar de vin, știind că mai multe nu aș putea suporta. Am regretat stupid acest lucru, dar în același timp m-am mândrit cu mine. După ce te îmbeți o dată, a doua oară îți e mult mai ușor să refuzi. E la ordinea zilei să refuzi, când ai inima proaspăt bandajată. Ai fost pentru mine ceva situat între un coșmar seducător și o insultă nemeritată, ceva între o sfărâmare de nervi și o încântare copleșitoare.  Am fost pe jumătate omul cu brațele pline de flori, iar cealaltă jumătate - un suflet ghemuit în grota unei neputințe chinuitoare. Toate florile mi-au crescut în minte. Toate chinurile mi-au ambalat inima, strângând-o sub stern, ca pe o scrisoare pe care o arunci, după ce o faci ghem. Sub dușul rece al cuvintelor tale, nimic nu ar fi meritat efortul unei explicații. Mi te-ai apropiat atât cât să faci paradoxul mai puțin suportabil. Cuvintele mele ți s-au părut placide și lipsite de utilitate. Am avut întotdeauna de spus prea mult, dar pentru că vorbesc încet sau pur și simplu pentru că nu ai vrut, nu m-ai auzit. Când ai auzit, a fost prea târziu. Te-am purtat în visele mele, până am adormit. Când am început să te visez cu adevărat, m-am speriat și m-am trezit. Nu erai acolo și asta mi-a dat o liniște dezolantă. Te-am căutat apoi pretutindeni, dar mi-am amintit că asta nu duce la nimic bun. Am aflat despre mine că frumusețea inertă a actului de a muri în nepăsare nu îmi este predestinată. Știu exact câte alineate umplu un trecut plin de bucurii și încruntări efemere. În fiecare nod, am suferit ca un câine. Norii au trecut indiferenți pe deasupra. Planeta s-a învârtit în ritmul ei. Războaiele n-au încetat. Oamenii au ars de vii în cluburi. Nedreptățile au lătrat în pragul ușii, dar pentru că cineva a putut trage clanța ușii, nu s-au auzit foarte tare. Altcineva pur și simplu nu a vrut să-și înjunghie materia visului în piept (pe tine), făcându-și singur dreptate. Mi-ai traversat mintea așa cum fumul de tutun traversează plămânii fumătorului. N-am vrut să fac dependență, dar gândurile mele n-au vrut să mă asculte. A trebuit să le inund cu raționalitate și cumpătare. Toamna deja a început în mine.

Tuesday, August 2, 2016

Impersonal



            Nu vreau să conving pe nimeni despre ce reprezintă adevărul pentru că eu însămi nu îl cunosc. Nu știu ce e binele și nu știu ce e răul și nu am habar ce gest de bunătate sau mărinimie de-al meu s-ar putea transforma în umbra diavolului în sufletul altcuiva. Atât cât mi-e dat să înțeleg, nu sunt nici bună, nici rea. Aparțin acestei lumi și, fiindcă sunt aici, trebuie să aleg calea de mijloc.
      Se întâmplă, când traversez trecerea de pietoni, să-mi taie calea câte o tânără frumoasă ce conduce o mașină luxoasă. Există oameni care, generație după generație, nu au cunoscut niciodată lipsurile, care nu au habar cum e să îți pui problema dacă îți ajung bani pentru mâncare. Se întâmplă una dintre ele să se așeze la examen în fața mea și să se întoarcă deasupra paginii mele după răspunsuri, ca în propria sa grădină, fără să mă întrebe și fără măcar să se întrebe dacă ăsta e un lucru normal. Ea va fi șefa unei firme pe care i-o va lăsa moștenire tăticul. Eu, ca mulți alții, mă voi ruga să îmi găsesc un loc de muncă pe undeva.
      Tristețea mea e o tristețe pur literară. La fel îmi este și suferința. Bucuria sau dragostea fac parte din același capitol. Ceea ce se subordonează literaturii, are o anumită logică proprie, dar și o existență proprie, desprinsă din mine, dar separată de mine.
      Eu nu pot să nu gândesc și, din cauza asta, mă transform în gândurile mele. Sunt dependentă de ele așa cum sunt dependentă de aer, apă sau somn. Eu îmi iubesc gândurile și pentru că le simt apartenența, le apăr, dar atât dragostea mea, cât și spiritul meu defensiv sunt niște caracteristici pur literare. Ora asta e ora afectului, ora la care pot să mă exhib fără rușine, dar asta nu înseamnă că dimineața voi avea aceeași căldură și aceeași atitudine. Așa cum apa unui lac are diferite temperaturi la diferite ore ale zilei, predispoziția mea de a refula și spiritul meu confesiv sunt diferite, motiv pentru care poți observa cât de des mă închid în carapace, cât de instabil îmi este interiorul.

Monday, August 1, 2016

Încă vie



      Și dacă te-aș suna, ce ți-aș spune? Și dacă aș veni să te văd, despre ce am vorbi? Relația dintre mine și tine a fost întotdeauna ceva care a pendulat între parametri ficși, riguroși. Nimic în plus, nimic în minus. Nici măcar un zâmbet. Totul a fost pus pe balanță, cu dragoste și umilință. Nu am cum să te chem să mă ajuți să-mi fac bagajele. Nu am cum să te sustrag din ce faci pe motivul strict profesional că ”vreau să-ți aud vocea”. Oricâtă afecțiune ai putea să-mi oferi, ea nu-mi poate compensa indiferența. Sunt atâția kilometri între noi, în atâtea sensuri, încât s-ar părea că nu tuturor munților le este predestinat să se întâlnească, nici măcar în locurile-n care cețurile lor se apropie. Câteodată gândul acesta ajunge la mine cu tristețe și seninătate.
     Melancolia unei după-amieze de vară petrecută în singurătate este ceea ce îmi definește interiorul. Apa unui havuz este împinsă în sus doar ca să cadă. Eu am atâtea lucruri să îți spun, dar pentru că știu că totul se termină-n dezamăgire, deja îi simt gustul și mă-mbăt cu drama ei ca un clovn autentic care toată viața sa nu a știut să facă nimic altceva decât să sufere, pentru deliciul publicului sau pentru propria sa desfătare. Eu știu să deslușesc tragedia în orice lanț de mișcări și dacă mi se întâmplă să cântăresc în probabilități ce are să se întâmple, mă gândesc mai întâi la cel mai rău lucru posibil, apoi la toate celelalte. Toate astea din simplul motiv că mi s-a întâmplat adesea să cred că va fi bine, dar a fost rău, foarte rău, groaznic, tulburător, euforic de strașnic și atunci nu ai cum, pur și simplu nu ai cum să fii optimist și plin de speranță. Când mă uit în ochii tăi, nu stau mult pe gânduri. Știu că e o chestiune de timp. Ceea ce îți dorești cu adevărat este să mă distrugi: în multe feluri, în cât mai multe feluri; dacă se poate, în toate felurile posibile; și atunci, e destul să mă uit în ochii tăi ca să simt durere. Ești flebețea mea. Ești vulcanul care-mi topește sângele-n vene. Ești dezastrul în care aștept să mă prăbușesc. Îmi simți ironia? E pentru că nu sunt ironică. E pentru că nu știi să mă citești și nici să mă înțelegi; pentru că nu m-ai înțeles niciodată și acesta e lucrul cel mai splendid dintre câte s-ar fi putut întâmpla. Dacă îți spun că te urăsc, tu crezi că asta e o ură adevărată. Dacă îți zic că mă enervezi, tu crezi că e o iritare ordinară (așa cum te-ar enerva o muscă intrată în camera ta). Dacă îți spun că nu ai dreptate, mă crezi un copil prost și încăpățânat care vrea să te umilească. Te urăsc, pentru că nu poți fi cine vreau să îmi fii. Mă enervezi, pentru că ești în mintea mea, fără să fii realmente cu mine. Îți spun că nu ai dreptate, pentru că nu suport să le spun asta altor oameni despre tine sau, mai rău, să mi-o spună alții, așa că prefer să lovesc în tine direct și să-ți suport cruzimea. Toate aceste sentimente nu sunt decât niște sentimente, adică lucruri imateriale, incerte și impalpabile.

Sunday, July 31, 2016

Tăcere

      Orice suferință este o ocazie să fii fericit, după ce îți trece durerea, după ce se usucă lacrimile care au ars înăuntrul inimii tale, după ce s-a închegat epiderma și stratul cornos s-a refăcut, după ce am scos pansamentul și putem să privim cicatricea cu împăcare, uimire și poate puțină curiozitate.

      Depresia mea s-a spulberat într-o clipă, doar că, până la clipa aceea, a trebuit să treacă o săptămână. Este incredibil cum avem capacitatea să ne suportăm rănile, fără să ne provocăm mai mult rău.