Behind the sunflower was left but the stern

The neighbor of the rusty railways,

 maybe trains roll on them the moment I do not look,

in the water from the skies a lambs herd is bathing,

one of them keeps the pharynx of the  sun,

and spit on the roof

of the bus, as I’m waiting

 to see the other times mountains

no place no time, again, for this.

The line sparing us from the sky

did not enter in a curve

larger than the  ones of power pillars.

On this road I traveled only once.

I recognize the Delta bridge only.

On my left little green fences,

from them, everything’s getting smaller,

on my right, opaque  trees

 as you cannot see anything beyond.

in front, higher than the chairs, people

only one of them is wearing a beige hat

 which, seen by the window is looking like a

giant eraser, trying hard to erase the horizon during the trip.

În anii care au urmat visului acela de vară a apărut în mine un fel de blândeţe, de parcă aş fi vrut să împac cruzimea Universului care-mi fusese revelată. În anul dinaintea intrării mele la şcoală mama a spus într-o zi: „Ai să fii cel mai deştept copil din clasa ta, ai să iei premiul întâi!”. „Nu, am răspuns, nu vreau să iau premiul întâi ca să nu fac să plângă alt copil care l-ar dori!”

(...) 

Ani mai târziu, în cursul analizei, am visat că eram copil, că asistam la propria mea copilărie. Eram mic şi foarte brun (ca într-o fotografie din copilărie, făcută de mama, pe care o păstrez încă). În pas de defilare, treceam prin faţa învăţătorului meu, dimineaţa, când se deschidea şcoala. Deodată, toţi se aşezau în poziţie de atac; singur eu refuzam şi prezentam arma „pentru onor” spunând pe nemţeşte „Ich will grussen, nicht schiessen”, adică „Vreau să salut, nu să trag”.

Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog

Încă un gât de apă

Mă trezesc şi mi-e sete

Citesc şi mi-e sete

Caut să-mi păstrez concentrarea

şi setea îmi umple fiecare celulă,

 trimiţând înăuntru reţele de goluri.

 Mi-e sete chiar dacă plouă afară.

Mi-e sete chiar dacă-i furtună în mare.

Oamenii străini nu îmi mai sunt străini,

oamenii răi nu mai par răi,

oamenii urâţi nu mai au urâţenie-n ei,

neutralitatea, distanţa dintre noi

acoperă fiecare platformă a zilelor

prin care trecem în aproximativ aceleaşi ore,

 în aproximativ acelaşi circuit,

cu aşteptarea fără de aşteptare

în faţa semaforului, în cozile de la pâine

 şi de la poştă, pe treptele facultăţii
 înaintea examenului.

Venele pe care le văd cu uşurinţă

sub pielea de pe încheieturile mâinii

nu-mi indică vreo hartă,

nu am habar încotro să o iau,

trăiesc pur şi simplu

21 ianuarie 2012, Constanţa

"Acceptăm și facem ceea ce nu ne aduce nici o plăcere, dar ne asigură temporar existența, ne plasează în acea partiție a lumii unde totul se întâmplă deoarece cuiva îi este de trebuință ca acel ceva atât de stringent să se întâmple. Suntem conștienți de compromisuri, la acceptăm tacit și le îndeplinim cu durerea nespusă a orbului care caută lumina, dar fără speranță de aflare. Paradoxal, supraviețuim zilnic și deja acest lucru nu mai este demult o corvoadă."


Florin Otrocol, Fragilitatea cărnii

celulele sunt obişnuite la o anumită constanţă

procariotele au un singur tip de arn polimeraze. sunt forme simple, nu sunt asociate în ţesuturi, sunt mult mai expuse. adaptarea lor constă în a putea să se muleze la condiţiile de mediu. învaţă foarte rapid să se adapteze. au o perversitate moleculară. se întâmplă ca 1 arn mesager să facă posibilă transmiterea informaţiei pentru mai multe tipuri de proteine. dintr-un arn poate produce n variante de proteine. în celulele noastre există o constanţă termică de ph. când intervin dezechilibre, se instalează o patologie. celulele sunt obişnuite la o anumită constanţă. avem de a face cu un material arn stabil, specializat, cu o direcţie clară. avem aceleaşi proteine. procariotele fac aceste procese în câteva ore, scanează tipul de proteină şi se îmbracă în această formă, ca la transformers. această labilitate funcţională e generată de componentele de tip arn care preiau rapid informaţia necesară. există un transfer de informaţie. arn-ul preia informaţia de la matriţa adn. sunt organizate sub formă de gene. avem un număr clar de gene. genele au o poziţie clară pe cromozomi. în fiecare genă se produc nişte fragmentări care duc la complexitatea funcţionării lor. aceste gene au un număr de baze azotate, iar acestea nu sunt asociate la întâmplare, ci în mod organizat de triplet, limbajul pe care îl generează este codul genetic: asocierea bazelor azotate într-un mod ordonat. aceste triplete se vor găsi întotdeauna aşa, vor crea combinaţii. dacă ar fi fost întâmplătoare, ar fi fost greu de controlat. această aranjare a informaţiei din codul genetic contribuie la amplificarea fenomenului: stocarea de informaţie mare în spaţiu mic. arn-ul va recunoaşte codonii, când aceştia vin şi copiază. arn-ul mesager preia informaţia. uneori mesajul este preluat de la mai multe gene. are rolul de a prelua corect şi sincoron din locuri diferite. ca să nu producă greşeli, urmează o ordine. în momentul în care se instalează procesul de copiere, apare un complex arn - polimerază, adn-ul reprezintă dublu catena, se desface şi începe procesul de copiere a matriţei de către arn - formează o catenă de arn, care însă pleacă, se îndepărtează de adn, cu o zonă - cap - numită 7 metil-guanozintrifosfat, pleacă cu această ştampilă, astfel încât lucrurile să fie direcţionate corect. dacă nu vine atp-ul şi nu se întâmplă semnalizarea punctului de start, sinteza nu se produce. adn-polimeraza este factorul de elogaţie, factorul care participă la procesul de alungire a catenei adn. funcţionează ca un căţeluş al unui poliţist care miroase pînă unde şi cât de lungă trebuie să fie catena. cancerul înseamnă pierderea reglajelor, moleculele care ştiu de unde şi până unde se copiază informaţia îşi pierd controlul. arn-ul creşte. există un punct care anunţă momentul de oprire a sintezei, lanţul de arn este tăiat, se desprinde. factorul de elongaţie nu mai există. polimeraza nu merge mai departe fără instructor, se opreşte. adn-ul cade. în interiorul nucleului există enzime, se poduce un alt fenomen de mercare - sfârşitul - poliadenilare, fenomen prin care la capătul terminal arn se introduce coada formată din mai multe adenine. dacă procesul merge greşit, iar substanţa care trebuie să adauge adeninele, adn-ul nou sintetizat este bucăţit şi aruncat la gunoi, proces rapid, care trebuie controlat, pentru că ar putea să intervină aceste clivaje înainte de marcare. 

vise din somn

Am visat-o pe S în Constanţa.

22 noiembrie 2011

Am ajuns la anatomie cu un buchet de trandafiri albi pe care i-am pus într-o vază, dar care parcă s-ar fi micşorat între timp, m-am aşezat în bancă, dna handolescu a venit cu un set de caiete subtiri cu coperta verde semnate si ni le-a dat, ca sa scriem testare in ele. Am scris mult, nu tin minte sa fi scris gresit, decat ca inspre sfarsit m am impotmolit un pic, scriind gresit un cuvant, dar  nu mi se parea o greseala dezastruoasa. Cand a inceput sa citeasca notele, eram a doua pe lista, primul luase 10, eu am luat 5, dupa care au urmat numai note de 9 si 10. Cică aş fi scris ceva foarte aiurea şi nu înţelegeam de ce, m-am uitat în caiet şi unica greşeală era că am scris peste tot în loc de Bucureşti, Buccitoreşti, deşi ştiu foarte bine cum se scrie Bucureşti, nu pricepeam de ce am scris eu în repetate rânduri Buccitoreşti. Acum mă întreb ce ar fi căutat numele unui oraş într o testare de anatomie. Buccitoreşti e mai aproape de muşchiul buccinator, deci ar fi avut mai mult sens să fi scris corect

11 noiembrie 2001

Mergem spre craiova cu trenul, eu si ion, acolo se-ntâmplă cenaclul. Ne-nţelegem să găsim singuri trenul şi să ne întâlnim înăuntru. Citesc pe plăcuţă numărul trenului. Coincide cu cel de pe bilet. Urc înăuntru. Mă aşez pe scaunul din faţă, nr.2, lângă un bărbat. Sunt şi oameni care stau în picioare. Trenul porneşte imediat. Nu-l găsesc pe ion. După o vreme întreb de cineva dacă destinaţia este craiova. Aud în răspuns o altă destinaţie. Un oraş de care nu am mai auzit. Se apropie controlorul de bilete şi-mi zice că nu am biletul corect. Nu e trenul meu. Nu e trenul meu. Sunt panicată. Cineva îmi zice că de unde ajungem noi e drum spre constanţa abia joi, adică peste câteva zile, cu un rânjet răutăcios. Trenul nu opreşte nicăieri. Controlorul de bilete e o femeie durduluie şi încearcă să mă ajute. Îmi opreşte trenul undeva şi mă însoţeşte o bucată de drum. Nu o cunosc. Sunt desculţă. Aşchii îmi intră în tălpi şi în mâini. Suport mulţimea de aşchii la mine sub piele şi-naintez, sunt singură. Ajung într-o clădire. La intrare e o ţâşnitoare. Mă folosesc de ea ca să-mi scot aşchiile. Zgândăr pielea ca să le scot bine, folosesc apa. Parţial scap de ele. Intru înăuntru. Înăuntru e cenaclul, recunosc câţiva oameni. Sunt liniştită. Îmi dau seama că am ajuns prea uşor şi nu pricep cauza.

22 octombrie 2011

Mama imi spune ca nu are bani sa-mi plătească contractul pentru anul doi şi că trebuie să renunţ la facultate din cauza asta.

19 octombrie 2011

Eram într-un magazin de lîngă şcoală şi cumpăram 2 timpuri de pâine. Una cu denumirea comercială corectă. Cealaltă cu denumirea comercială greşită. Îmi trebuia pentru lucrarea de laborator. Vânzătoarea dădea comandă de pâine şi aceasta ieşea dintr-un aparat, ambalându-se în faţa mea. A sunat telefonul. Era S. M-a întreba ce fac, când ajung. Mi-a spus că pot trece pe la ea vineri la 10 şi sâmbătă la două. Am întrebat-o de mai multe ori aceste date, ca să mi le notez, fiindcă nu se auzea bine. Mi-a spus că dacă eu nu am cum, ar putea ea trece prin Constanţa. Oamenii din jur care ne auzeau conversaţia aveau un surâs ironic, dar eu luam totul foarte în serios. Mi-am spus că dacă o să am bani deajuns, o să vin neapărat vineri ca să rămân şi sâmbătă. Pentru început ştiam că am un program încărcat.

Eram într-un apartament situat la un etaj înalt, poate că apartamentul meu. Am găsit o ieşire secretă prin spate. Ne-am dus pe acolo. Am străbătut  mult drum, prin nişte coteţe cu animale periculoase, am ajuns într-un târg, de acolo am luat un autobuz. Am coborât pe o stâncă. În jos era marea. Ion sărea în ea să înoate şi se-ntorcea. Eu stăteam pe marginea clădirii, pentru că stânca aceea arăta ca o clădire şi era din beton. Acoperişul se umplea cu apă şi hainele noastre au rămas jos acoperite cu apă, la  o înălţime mai mare decât corpul, astfel încât trebuia să te scufunzi ca să le iei. Eu aveam jos o bluză, ciorapi şi naftizin. M-am cufundat de câteva ori să le scot de acolo. Înainte să ne pornim înapoi, Ion şi-a schimbat chiloţii uzi pe o pereche de chiloţi uscaţi. Am urcat în acelaşi autobuz. În autobuz mi-am dat seama că nu îmi găsesc ciorapii. Prin fereastră se vedea locul de unde plecasem, ciorapii nu se vedeau, fiindcă era inundat. Naftizinul rămâsese întreg. Am coborât în târg. Am mers prin târg. În coteţe m-a muşcat un câine, îmi simţeam mâna în gura lui, îl gâdilam ca să-mi dea drumul. Gâdilatul funcţiona. Câinele slăbea muşcătura şi eu fugeam.

22 septembrie 2011

Mergeam cu maşina la cotitura de până la strada Moskova. Drumul era rău. Mulţi coborau din maşini şi mergeau pe jos. Am coborât şi noi. L-am întrebat pe tip ce se întâmplă. Mi-a spus că-i apocalipsă. Era întuneric, clădirile aveau o formă nefirească. Am ajuns la Boldureşti, era în interiorul chişinăului. Oraşul avea tot felul de locuri stranii de peste tot. Puteai vedea în Chişinău munţi şi piramide. Am vrut să intrăm în casa bunicii, dar ne-am răzgândit, ca să găsim un loc mai bun. Cineva ne soma să rămânem acolo. Aveam senzaţia că am putea muri cu toţii din clipă în clipă. Îmi era frică. Apoi totul a trecut, a revenit la normal, ca şi cum ar fi fost o halucinaţie.

Eram 3 oameni care ne-am dus la puhăceni. Unul ne convingea că acolo se întâmplă lucruri foarte stranii, că sunt fantome şi o să le vedem dacă nu adormim. Ne-am culcat. Mi-era frică să deschid ochii. Mă trăgea foarte tare la somn. Dar m-am impus să deschid ochii. Totul părea foarte real. Noi dormeam toţi trei între uşă şi masă. S m-a antenţionat că important e să nu ţip. Am deschis ochii şi am văzut un preot parcă desenat cu cretă strălucitoare în aer, citea dintr-o biblie. Vocea lui se auzea. M-am speriat. Tremuram, mă abţineam cu greau să nu scot zgomote, de parcă unica ipostază în care aveam voie să fiu acolo era starea de somn. Eram convinsă că ceea ce văd e real.

10 septembrie 2011

Am luat foarfecele şi mi-am tăiat părul din stânga. Vroiam să demonstrez ceva, nu ştiu ce anume. Mi-am dat seama că mai poate fi ceva salvat. M-am apropiat de mama să mă vadă, să recunoască noua tunsură, să mă certe, dar n-a spus nimic, nu mi-a reproşat nimic. Am rugat-o să continue ea şi a spus că va face asta.

Eram într-o tabără de undeva cu S şi vorbeam, ne-nţelegeam, era un fel de prietenie între noi. Mi-a dăruit o floare. Poate că am mâncat îngheţată-mpreună. Apoi m-am întors între alţi oameni. Mai târziu ne-am regăsit şi eram bucuroasă. A spus că se simte bine cu mine. Trebuia să ne ducem la o oarecare masă rotundă de la o anumită televiziune la o oră fixă şi ajungând acolo S era pertinentă în păreri.

poezie scrisă din mers

Cea mai mare dragoste o am pentru pământ, 

suntem împreună definitiv şi chiar dincolo de moarte 

vom fi, ce îndrăgostit ar sta să-mi îmbrăţişeze scheletul 

secole înspre eternitate? Umbra mea şi cu mine 

traversăm zilnic străzile Constanţei într-o stare de incertitudine 

generală în căutarea nimicului, ochii mei usturători de realitate 

sau de prea multă prezenţă în ea, ochii mei şi cu mine văd lucruri 

normale ce se transformă odată cu paşii din arbori în oameni 

cu mâini malformate ce se mişcă tâmpit, din trotuare în linii înguste 

pe care trebuie să mergi ca pe sfoară ca să nu fii zdrobit, 

din zebră în valea pe care o parcurgi din inerţie pentru că şi alţii merg, 

aerul rece într-un gheţar din care nu ai voie să te dezdoi, 

totul e rece şi trist şi rece şi trist, ştiu că am spus-o de două ori 

să nu-mi spui

mereu toamnă la mine-n pădure
pe stradă
în inimă, în artere, în vene
biciclişti fără căşti de protecţie-n trafic
la 20 de ani simt că nu există vreun alt anotimp
în afară de cel prin care
frunze şi paşi
foşnet şi paşi
miros de descompunere-n nări
miros ce cotrobăie prin receptorii senzoriali
ai oricui trece pe-aici, pe acolo
şi nu ne cunoaştem
cărăruşi paralele
ca şi destinele noastre
între ele copaci cu măduvă obosită
cu scoarţă deranjată de vânt
şi de ploi şi de oameni cu obiecte-ascuţite
în mâini, poate, mâinile tale
nume, obsesii, forme
în acest anotimp sau în altul
oricum e acelaşi
oricum e prea lung
tu mă visezi moartă şi-n visul tău plângi
dar nu se plânge în vis
şi nu se plânge sub scoarţă
în parenchimuri
şi nici ghemuiţi la rădăcinile acoperite de muşchi
verdele lor încă viu
obrajii nu primesc lacrimi
timpul nu are loc pentru refugii
se tace, se merge-nainte
se-nghite saliva în noduri

Pot scrie cele mai triste versuri in noaptea aceasta

)(

în miez de octombrie îmi spuneam că nu o să renunţ. îmi închipuiam acea închisoare înconjurată de ziduri, un spaţiu care te-nvaţă să fii rece şi dur, un spaţiu în care ai de făcut o cantitate de paşi. îmi spuneam că dacă voi fi prinsă acolo, o să pot evada, că o găsesc timp pentru asta. m-am îndepărtat. m-am îndepărtat foarte mult de drumul pe care cândva îl puteam numi liber. mi s-au schimbat concepţiile odată cu priorităţile. nu am crezut în asta, deşi încă mai am nostalgia timpului în care mă entuziasma meseria de scriitor, orele petrecute într-un univers pe care-l faci tu, sau pe care-l rescrii dintr-o realitate intimă. orele în care poţi să te concentrezi de dragul acelei lumi. aş vrea să fac o pauză de câteva luni de la tot ce îmi este viaţă acum, pentru a mă întoarce în timpul în care încercam să fac lucruri, dar nu am cum, nu am voie să-mi rup o asemenea pauză, nu acum. cred că e primul an în care o să ignor sărbătorile pentru că nu am timp pentru ele şi pentru că nu sunt deloc importante.