marți, 30 august 2011

paşi

tip top tap
eu şi tu
liniştea strânsă în braţe
orizonturi zvârcolindu-se-n minte
cu tot cu nori
cu tot cu soare
cu tot cu razele ce dezbracă
străzile de trotuare
de pietricele
de cenuşiu

tip top tap
copiii ies la joacă
o caută pe izabela
când izabela saltă în două labe
pe undeva
şi se bucură
că atâtea mâini
îi mângâie blana neagră
strălucitoare
ca unele geamuri
ce-au stat prea mult închise
case nelocuite
ultimele zile de vară

tip top tap
tip
top
tap
tip top

e ritmul mersului tău
lângă mersul meu
care nu ştie-ncotro duce
şi nici cât de departe

sâmbătă, 27 august 2011

viu răsuflarea vibrează

cu vântul ne întâlnim în pădure
stăm de vorbă ore în şir
ne comparăm pasul şi trupurile
el e de neîntrecut

îi place respiraţia mea
fragilă şi blândă

şi gleznele mele îi plac,
dar pentru ele poartă o altfel
de dragoste
e ca şi cum ai iubi cerul, -mi şopteşte,
şi gura lui coboară în iarbă
suflă un pic

câteva fire de pămînt
se rostogolesc mângâitoare
sub tălpile mele

joi, 25 august 2011

Lângă mine

Prin fereastra deschisă
auzeam ploaia, scările păreau
pictate cu o pensulă japoneză.

O floare din trei începea
să se ofilească. Stingerea ei
ne ducea cu gândul la moarte.

Mâinile tale tresăreau. Îmi căutam
marginea mânecilor, de parcă ar fi avut
vreo importanţă. Nu obişnuiai
să mă priveşti îndelung,

Mă simţeam ca un soldat
de pe front, care, brusc,
îşi lasă jos casca, armura,
sabia, încălţămintea

şi porneşte cu mâinile goale
pe terenul duşmanului,
cu zâmbetul larg.

miercuri, 24 august 2011

Copiii roboţi


E comod să ai copii roboţi acasă.
Nu le cumperi scutece
şi nici încălţăminte, an după an, 
cât le creşte piciorul.
Nu le faci de mâncare.
Nu trebuie nici măcar să-i iubeşti.
Tastezi un buton şi ei îţi dau
dragoste necondiţionat.
Nu speli după ei, nu le dai bani
de Mcdonald’s şi cinema,
sunt programaţi să te facă pe tine fericit.
E comod să ai copii roboţi.
Nu plâng şi nu urlă pe mijlocul nopţii,
nu se injectează cu droguri,
nu se îndrăgostesc de cine nu trebuie.
Au un circuit înăuntru.
Copiii roboţi pot fi programaţi să facă orice.
Sunt un fel de aparate electro-casnice,
îţi iei un copil robot şi poţi dormi liniştit.
Bate-l, trage-l de păr, bagă-l în cuşcă, 
scoate-l din priză,
pe el nu îl doare nimic.
Butonul. Apasă pe el şi atât.

marți, 23 august 2011

şi nu se opreşte

cu un ritm calm, apăsat
sfredelul intră în inimă, iese,
şi intră din nou

sângele mi se revarsă în creier
cu imaginea asta încerc să adorm
şi nu pot,

fiindcă întind mâna dreaptă
la maginea patului,
o strâng cu putere
şi parc-aş simţi rece
în palme
mânerul de sfredel

duminică, 21 august 2011

foc

douăzeci de ani m-am întrebat
cum o să mor. prima versiune
era că mă scurtcircuitez.
fireşte, din întâmplare, tremur un pic,
prin oase trece multă-multă durere
în timp foarte scurt,
apoi nu simt nimic.

priza de la care-mi deconectez
boilerul în fiece zi balansează
şi stă să se smulgă.

ar trebui cu o mână s-o ţin, iar cu
cealaltă să trag puternic de ştecăr.
problema e că nu-mi ajunge forţă
s-o scot cu o singură mână
aşa că mă ajut de a doua.

şi balansează, zvânceşte-n afară,

uneori scânteiază, moartea rânjeşte prin găuri,
închid ochii, mă-ndepărtez,
se-ntâmplă atât de des, încât scânteia
nu mă mai sperie.

am palmele umede.

o bubuitură, o linie
de electricitate sub piele,
nişte secunde de încordare,
atunci s-ar putea întâmpla.

un trup fără viaţă carbonizat pe podea.
o moarte scăldată
în negru.

joi, 18 august 2011

ei nu m-au înţeles







am nevoie de tine, bric, să crezi în mine, să crezi îmi mine mai tare decât eu însămi o fac, nopţile se desfăşoară la fel de mecanic ca ridicarea sau coborârea liftului prin cele 8 etaje, zilnic, ori de câte ori sunt chemată în lume. a început să îmi placă oraşul acesta, străzile căruia îmi trezesc cele mai multe amintiri, 20 de ani am stat să le-nvăţ, să dau vreun sens plimbărilor mele prin ele, la fel, să justific cumva seriozitatea cu care mă-ncred în minciunile lor, când îmi spun că trebuie să fac una sau alta, că acesta e punctul terminus în care ar fi bine s-ajung, m-au făcut să mă simt un soldoţel cu motor, mi-au băgat ruşinea în creier, mi-au spus că n-am voie, când am acceptat să fiu doar cuminte. m-am învăţat să stau, aşa, cu mîinile pe genunchi, să nu disturb cu prezenţa mea niciun suflet. să stai în ungher cu mâinile-n sus, să-ţi construieşti o existenţă în care să devii tot mai invizibil sunt drumuri înspre infern. am pierdut legătura cu semenii mei, care stăteau la o masă cu mine, într-un bar oarecare, chiulind de la vreo lecţie neimportantă, şi care, printre altele, îşi vorbeau că e groaznic să-ţi dăruiască cineva cărţi, colegi care au ca teme de discuţie maşini sex droguri, colege care spun că nu eşti normală dacă nu-ţi face make-up-ul o zi, iar eu mă întrebam cu ce-i mai urâtă petala albă de cireş în raport cu cea vopsită. am pierdut legătura, bric, şi n-aş spune că o regret. şi eu şi ei vom înghiţi pământ într-o zi, vom fi într-o lume despre care nu ştiu nimic, adică nici nu ştiu de va fi ceva mai departe. n-are rost să-i urăsc, n-am motive. îmi pot trăi mecanismele zilelor şi fără ei, liftul nu stă din urcat, dar vreau să ajung pe acoperiş, fără să am treabă acolo, fără intenţii periculoase, aşa, doar să văd lumea deasupra, simţind dintr-odată-mprejur tot aerul acela curat.

Impresii de tabără

Ultimul sfârşit de săptămână l-am petrecut la Orheiul vechi, alături de alţi 13 oameni care au venit să scrie proză poliţistă, deşi tematica se prezenta ca o regulă ce putea fi încălcată. Majoritatea participanţilor s-au străduit să nu o încalce. Tabăra de creaţie a durat 3 zile. Mulţi dintre tinerii scriitori veniţi acolo îmi erau cunoscuţi de la revista Clipa, cu care colaborez din 2008, şi de la Atelierul Vlad Ioviţă, membră a căruia sunt din acelaşi an. Au mai venit şi tineri scriitori pe care i-am citit, dar pe care nu-i cunoşteam personal. Maria-Paula Erizanu, de exemplu, despre cartea căreia am scris o cronică, la timpul când a apărut, acum mi-a fost foarte interesant să şi vorbesc cu ea. Doi tineri scriitori braşoveni, foarte nostimi, foarte buni în scriitură, Andrei Doşa şi Naomi Ionică, pe care i-am citit în mediul virtual, iar acum am avut şansa să port cu ei nişte discuţii care rupeau orice percepţie asupra timpului, astfel încât orele matinale se transformau subit în după-amiezi şamd.
În prima seară a citit poezii Naomi, şi au fost discuţii la nivel tehnic, apoi discuţii de interpretare, păreri, impresii, întrebări către autoare şi răspunsuri. La această lectură au venit şi careva elevi din Orhei. Pentru ei a fost ceva nou, fiindcă nu au avut până acum tangenţe cu aşa tip de poezie. În a doua seară am citit eu poezii. Discuţiile au fost mai mult constructive şi au durat până aproape de miezul nopţii. Mi-a fost foarte interesant să aflu părerile celor mai buni dintre colegii mei de literatură, mai ales că am citit câteva texte şi din volumul meu de debut, apărut acum 3 ani, pe lângă textele recente. M-a zguduit un text din propria-mi carte, în care lăsasem semn să-l citesc înainte de plimbarea cu căruţa, prin Orheiul vechi, alături de câţiva colegi de-ai mei. Aurelia Borzin era foarte sensibilă în raport cu durerea cailor când erau biciuiţi şi repeta mereu să lovească mai încet. Intrasem într-un fel de solidaritate cu caii, şi, seara, când citeam cu voce poezia pe care am scris-o acum 3 sau 4 ani, mi se părea incredibil, pentru că vorbeam acolo despre exact ceea ce se întâmplase în ziua respectivă. Era ca o previziune pe termen lung, de parcă atunci, în trecut, când am scris textul „Noaptea caii nu dorm”, am ştiut că va veni o zi în care voi avea revelaţia asta. În a treia zi am citit cu toţii prozele pe care le-am scris acolo. Am avut atunci şi trei invitaţi: Mircea V. Ciobanu, Angela Braşoveanu şi Gheorghe Erizanu, care i-au dat cu părerea după lectură şi au fost foarte generoşi în aprecieri.
În aceste trei zile ne-am plimbat mult prin peşteri, pe drumuri, pe pod, în josul Răutului. În prima zi am văzut mănăstirea, locul acela de o frumuseţe extraordinară. Din toată tabăra aceasta mi-a rămas apropierea de nişte oameni cu care ai ceva în comun, mai mult decât locul care ne unea, mai mult decât condiţiile bune, care ne dădeau un grad mare de libertate, această prietenie care nu se poate întâmpla decât într-un asemenea context. Mi-a dat seama că poţi construi nişte relaţii de amiciţie într-un timp foarte scurt, aflându-te într-o tabără cu alţi oameni, relaţii care altfel se construiesc ani. Am ajuns să ne cunoaştem, am petrecut timp frumos împreună şi asta e cel mai important. Era perfect dacă dura o săptămână şi dacă mai veneau nişte scriitori din România. În rest, mulţumiri adânci, m-am simţit foarte bine.

Şi acum o tonă de foto luate cu împrumut de la Cătălina Bălan şi Aurelia Borzin:

Photobucket

Carolina Vozian, Camelia Vasilov, Dumitriţa Parfente, Aura Maru, Ecaterina Bargan

Photobucket

Aura Maru, Mihai Felea, Andrei Doşa, Naomi Ionică

Photobucket

Aurelia Borzin, Ion Buzu, Ecaterina Bargan, Dumitru Crudu, Naomi Ionică

Photobucket

Photobucket

Andrei Doşa, Naomi Ionică, Dumitru Crudu, Aura Maru

Photobucket

Photobucket

Photobucket

Dumitru Crudu cu nepoata lui

Photobucket

Ecaterina Bargan, Ion Buzu, Carolina Vozian, Dumitru Crudu, Naomi Ionică, Andrei Doşa, Aura Maru, cele două micuţe: Augustina şi Iuliana.

Photobucket

Ion Buzu, Andrei Doşa

Photobucket

Aura Maru

Photobucket

Cătălina Bălan, Naomi Ionică, Aura Maru, Andrei Doşa, Mihai Felea

Photobucket

Andrei Doşa dă mâna cu Camelia Vasilov

Photobucket

Dumitru Crudu dă mâna cu mine

Photobucket

Carolina Vozian, Andrei Doşa, Dumitriţa Parfente

Photobucket

pe pod Dumitru Crudu, pe mal Mihai Felea, Dumitriţa Parfente şi Augustina

Photobucket

în a treia zi, la lectura prozelor, invitaţii: Mircea V Ciobanu, Gheorghe Erizanu şi Angela Braşoveanu, alături de unul dintre organizatorii taberei: Dumitru Crudu

Photobucket

Iuliana, Augustina, Ecaterina Bargan, pe bancheta din spate Cătălina Bălan, Aurelia Borzin şi Naomi Ionică

Photobucket

Dumitru Crudu

Photobucket

Cătălina Bălan

Photobucket

Cătălina Bălan, Mihai-Felea, Carolina Vozian

Photobucket

Diana Bârsan

Photobucket

mai mulţi.

miercuri, 17 august 2011

mai mult nu se va mai auzi nimic despre tine

trăieşti, ţi se pare că eşti cineva, faci lucruri nobile sau monstruase, îţi treci degetele şi apoi mâinile şi apoi braţele prin întâmplări, stai faţă în faţă cu alţi oameni, cărora le vorbeşti, care îţi vorbesc, respiri, mergi, stai în loc, acumulezi tensiuni, te relaxezi, zici că totul decurge firesc şi de la sine. nu te gândeşti deloc la faptul că într-o zi s-ar putea să sfârşeşti prin aceea că îţi va fi găsit cadavrul bătrân în putrefacţie într-un sector al oraşului în care te-ai născut, a doua zi ştirile vor scrie despre asta, fără să considere necesar să-ţi dea numele, când eşti bătrân şi n-ai atins celebritatea nu contează numele tău. cadavrul unui bătrân a fost găsit în putrefacţie într-un apartament din sectorul x al oraşului y. punct. asta îţi încununează existenţa. 

nopţi treze

te-am inventat, bric, ca să nu mă simt singură, atunci când voi fi. te-am inventat să mă calmezi când ies noaptea pe străzile goale şi prăfuite să plâng unde nimeni nu mă poate vedea şi nici auzi, să plâng atâta cât furia să nu mai fiarbă în mine. am nevoie de tine să-mi şopteşti că e timpul să vin înapoi, între ceilalţi, aproape la fel de străini ca în prima zi, doar cu mai mult zâmbet. să-mi spui să nu uit să arunc câţiva pumni de apă pe faţă, să intru în gesturile care m-ar întoarce la viu. ieri am vorbit cu natalia mai mult de 3 ore, eu povesteam. alalatăieri cu andrei. în astfel de momente îmi recapăt speranţa că nu-s închisă cu totul în mine, că între prieteni pot fi şi apă, nu numai stâncă. momentele în care curg sunt rare şi-s lipsite totalmente de vreo percepţie asupra timpului. în rest, tăcerea e bună, mai ales dimineaţa. dacă mă plimb prin pădure, aflu mai mult despre mine şi despre ceilalţi, pe care cred că îi ştiu sau despre care aş mai vrea să cunosc. ţie, bric, o să-ţi dau puterea să ne pui într-o relaţie, cât timp gândeşti mai rece ca mine, cât timp mă poţi scutura şi scoate din plâns, cât răsăritul nu te lasă să dormi, iar înserarea nu te adoarme.

marți, 16 august 2011

un sfert de tabără în căruţă

dacă daţi zoom o să vedeţi că şarmant e bucuros că are de cine se ţine ca să nu cadă.

luni, 15 august 2011

sub un acoperiş cu-aceşti oameni

mă uitam prin geamul maşinii, un geam care îmi arăta exteriorul în nuanţe alb-negru, lanurile de floarea-soarelui s-au ofilit. nu au nimic ciudat în etapa aceasta, pur şi simplu se usucă şi dau capul în jos. dacă asta ar face parte din poezie, ai crede că mi s-a uscat ceva prin suflet, că am o tristeţe ireversibilă. în realitate, când mă uitam prin geamul gri, eram bine. mă aflam printre oameni pe care i-am ascultat trei zile, ca să-mi dau voie să întind o mână de prietenie. mai dădeam drumul la câte o glumă la mese, mai stăteam noaptea la bancuri, mai susţineam nişte păreri despre literatură sau viaţă, încercam să particip în jocuri şi aşteptam să apară ceva care să ne apropie. abia acum, în autobuz, la ruta spre casă, m-a apucat dorul să le vorbesc, dar nu mai aveam timp, mi-au rămas doar andrei, aura şi naomi, până la ore ceva mai târzii, să le povestesc, când am simţit că sunt gata s-o fac fără rezerve, că suntem destul de prieteni pentru a afla mai mult, mai personal. sau, pur şi simplu, vorba cuiva, făceam atmosferă, lucru care niciodată nu las să-mi revină mie, când există alternative. şi existau.

mi se pare frumos cum pe toţi oamenii aceştia faţă de care m-am simţit aproape vorbind, începând cu răzvan, i-am dus pe la bucuria după bomboane. există o istorie a bomboanelor şi a chioşcului acela şi a drumului pînă la chioşc şi mai ales a cuvintelor purtate de noi încolo şi mai departe.

păpuşa lui naomi are degete uşor de numărat şi coroniţă pe păr, e mică şi moale şi drăgălaşă. păpuşa lui naomi uneori vorbeşte cu vocea lui naomi, are un glas mereu calm, liniştit, de parcă n-ar şti că pe planetă poate exista catastrofe, dar mai întins şi mai subţire decât este vocea lui naomi de fapt. naomi iubeşte bomboanele chişinău de seară şi îngheţata eschimo cu fistic. şi-a cerut voie să-mi facă o poză amintire în parcul din catedrală, gest extrem de simpatic. naomi e calmă. are bomboane.

lui andrei mi-ar plăcea să-i zic doşa, pentru sonoritate, dar îi spun andrei, fiindcă toată lumea îi spune andrei. andrei are vreo 2 metri înălţime şi 96 de kg. efectiv, andrei nu poate sta în picioare în microbuz, aşa că bătrânii pot leşina de milă dacă nu-i oferă locul. iniţial i-am dat treizeci şi ceva de ani, dar amintindu-mi că recent a dat masteratul, mi-am revizut aprecierea, scăzând la 27, şi am fost tare aproape, dacă nu chiar fix. andrei ştie să facă distracţie în orice context şi mereu e relaxat. cel mai mult mi-a plăcut de andrei când ne-am plimbat cu căruţa, şi, poezia abstractă pentru care unora le-ar crăpa creierii să şi-o imagineze, era cât se poate de reală. imaginează-ţi o simplă mângâiere a blanei de cal şi apoi părul din palmă. ceva incredibil. imaginează-ţi anvelopele roţilor în mişcare şi degetele lui andrei, mângâindu-le, imaginează-ţi-l cum se aruncă peste bord şi-mpinge căruţa din urmă, urcă la loc, încearcă să mituiască copiii pentru o bicicletă, din trecere, la fiecare rută mărind preţul, când copiii se holbează în acelaşi gol din faţa ochilor noştri fără să priceapă nimic, o bicicletă care nu i-ar trebui la nimic. închipuiţi-vă tropăitul calului, un ritm perfect, degetele pline de praf, un praf real, de pe anvelope. stâncile înalte în dreapta, apoi în stânga, în funcţie de direcţia luată. vântul din urma vitezei, priveliştile superbe, tropăitul, frânarea calului. andrei este nostim şi are bomboane.

cu ion mergeam prin peşteri. era o serie de peşteri. nişte turişti străini în preajmă zgâriau cu prezenţa lor. pe primul plan, vocile noastre, adică a mea şi a lui. voci revoltate, pentru că ne certam şi-n momentul acela peşterile nu erau decât nişte case fără uşi, prin care tot treci şi treci, fără să fie necesar să te opreşti undeva. îmi spunea că nu sunt autentică în poezia pe care o scriu, pentru că una sunt în realitate, şi alta acolo. îmi reproşa chestia asta. îmi spunea că în texte aleg varianta perfectă, în texte îmi aleg fantezia, aleg ceea ce îmi doresc să fie adevărat, dar nu este, aleg doar fantezia, nu şi realitatea. i-am spus că am nevoie de fantezia aceasta, am nevoie de ea ca să nu mă descompun, fantezia mă ajută să cred. şi nu e doar fantezie, sunt toate gândurile mele, în conformitate cu prezentul. mi-a spus să scriu despre cum îl părăsesc şi cum în acelaşi timp continui să fiu cu el, să nu mai fiu un personaj ideal, mi-a cerut să-mi dau monstruozitatea pe faţă.

(suntem o păpădie. eu sunt petalele, iar el e tulpina. mă voi face puf, e cu adevăr, va veni toamna, uite, scriu despre asta, o să fiu puf, mă voi desprinde, dar încă mă ţin, cât mai e timp, nu vreau ofilire.)

am coborât dinspre peşteri pe-o cărăruşă abruptă. n-am simţit deloc c-am fi trecut printr-un loc special. era la fel ca o casă prin care se făceau reparaţii, o casă care nu conţine decât întuneric şi nişte lilieci periculoşi. liliecii fluturau pe acolo. din cauza lor am plecat. de pe stânca aceea se vedea răutul şi o privelişte-naltă, frumoasă, apusă. paşii îi erau apăsaţi şi grăbiţi, de parcă s-ar fi supărat tare, l-am oprit cu forţa, l-am dat jos, i-am dat voie să meargă, ne-am calmat. seara, la terasă, am jucat cu toţii un joc, prin care notam pe foiţe personaje, pentru un fiecare celălalt, i le încleiam pe frunte, fără să vadă, iar celălalt, dând întrebări la care i se răspundea cu da sau nu, trebuia să ghiceasă. el mi-a scris personajul. toţi îşi apropiau feţele de fruntea mea şi zâmbeau. pe rând, toţi cei care au citit, au zâmbit, adică, aşa, nu au râs, ci au zâmbit, şi nu-nţelegeam. eram afrodita.

miercuri, 10 august 2011

foc in vene

ei sunt mai profunzi decât noi, bric, au doza aceea de autodistrugere şi disperare ce te poate seca de sentiment. ei nu sunt capabili să stea imobili fără a se gândi la nimic. ei au voce, au vertebre, au gânduri. ei există atât cât gândesc, aşa ţi s-a şoptit la ureche, când te-ai prefăcut că n-auzi. ei sunt mai profunzi şi pentru asta trebuie să fie nefericiţi, suferinţa îi apropie, prevederea dezastrului îi ţine-mpreună. ei îşi lungesc ochii şi limba când cer de la tine cuvinte, dar mai ales urechile. urechile lor sunt gigantice, când stau să te-asculte. îţi reproşează timiditatea. ăsta-i unicul lucru care te-nfurie de fiece dată, dar nu-ncerci să te aperi, cât nu eşti la tine acasă. un spaţiu public ar stârni o adevărată polemică despre drepturile tale asupra tăcerii sau asupra duratei acesteia, când e a ta. eşti furios, bric, plămânii ţi-s plini de năduf, braţele - cufundate-n revoltă până la umeri, simţi focul în vene şi-n jurul pumnilor, n-ai da îi ei, dar ai trage un pumn în masă şi le-ai spune că n-au niciun drept "să te pună în priză" când le abate. ei se uită la noi ca la nişte legume, ca la nişte nori fără umbre, noi nu suntem, bric, respiraţia, ritmul, mişcarea, suprafeţele în care ne sprijinim, toate sunt parte din vis, visul în care nu ştim ce şi cât e real.

duminică, 7 august 2011

o repet





mi-ai intrat în sânge.
eşti epidemia predestinată
creierului meu
şi nimănui altcuiva.
te rog, stai în loc.
te rog, nu face exces.

sâmbătă, 6 august 2011

...


 Cum îmi strâng tare părul, cum îmi trag bine ciorapii peste glezne, cum stau să-mi îndrept gulerul chiar şi-acolo unde nu-l văd. Dac-aş sta să spun despre asta, aş putea îndrăgosti pe cineva. 

...

Am fost dură. Poate prea dură pentru un chip care ieri m-a privit prin zâmbet şi mi-a spus că-s foarte drăguţă, moment în care nuanţele din accente contau. Nu pentru înghesuiala ce n-ajungea pentru toţi, nu pentru umbrela ce-i adăpostea doar pe unii, nu pentru indiferenţa celor care n-ar fi trebuit să intre în ea, ci pentru stările ţesute una prin alta-ntr-o pânză numai bună pentru pericolul spargerii. Era destul de aproape.

...

Animalic e un cuvânt omenesc. Chiar dacă ar fi să ne uităm prin fanta asta la lucruri, moartea pentru toţi rămâne aceeaşi. Poate nu se merită să vorbim despre ea, dar macină gândul, în unele zile, mai ales în acelea cu dimineţi în care alegem corpului doar hainele negre. Să încerci să trăieşti, pentru mine, înseamnă ceva mai mult decât să te mişti_să respiri_să vorbeşti, ţine de o anumită conştientizare, de libertate, de autodepăşire. Trăieşti când faci ceea ce simţi că ai de făcut în timp potrivit, când nu laşi loc de regrete, când nu te uiţi în oglindă şi vezi spaima, în straturi, peste imaginea, care, fizic, ai aflat mai demult că te reprezintă.

...

Îmi plăcea să stau singură, când eram mică. În verile-acelea fugeam la Nistru şi mă plimbam mult printre copaci. Atunci eram gânduri. Atunci mă puteam auzi cel mai bine. Copacii aveau şi ei suflet. Copacii vroiam să-mi fie prieteni. Le spuneam lucruri, ascunzând câte ceva în scorburile lor, în răspuns, ei îmi alinau suferinţele cu o tăcere însoţită de foşnet. Cu ei conversând, nu puteam să mă complic. Pe-atunci puţine erau lucrurile ce mi-ar fi putut părea complicate. Credeam că sunt auzită, că-s vii, că avem taine-n comun. Apoi am învăţat la şcoală cum se formează sunetele, din ce-i formată urechea, care pot fi receptorii, ce substanţe conţine ţesutul lemnos, care-i e destinaţia, am învăţat pederost clasificarea tipurilor de mobilă pentru care se taie în lemn. Mi-au spus că arborii nu pot auzi.

...

Câinele se uită la o plantă ce nu şi-a scurs roua din frunze, prea dimineaţă fiind. Soarele se uită-n deşerturi şi încă nu găseşte curaj să coboare acolo cu totul. Vântul stă sub un gard, îmbătat criţă, şi-i prea multă lehamite-n el ca să se trezească. Furnica se uită la elefant. Elefantul se uită la furnică. Nimeni nu înţelege nimic. Ciudăţeniile se petrec toată ziua. Apoi oboseala se-ntinde ca o plăcintă. De la mic la mare, toţi muşcă din ea. Somnul se freacă la ochi. Gândurile care-l disturbă sunt duşmanii nr. 1 ai corpului pe care încearcă să-l tragă-n-afara prezentului conştient.

...

Trăim lipiţi de porţile raiului. Înghiţim şerpii.

vineri, 5 august 2011

aproape

să lăsăm visul în leagăn,
îi e bine acolo,
mai aproape de somn,
mai departe de fiarele
crud pofticioase

pereţii sunt sătui de ecouri,
cerul de carne vie

pe unde să se oprească,
dincotro să-şi ia zborul,
cât o să dureze desprinderea,
dinaintea facerii răului,
în care din răni să se mistuie,

câte tălpi e necesar
să treacă pe-aici
ca să-l ascundă?