nopţi treze

te-am inventat, bric, ca să nu mă simt singură, atunci când voi fi. te-am inventat să mă calmezi când ies noaptea pe străzile goale şi prăfuite să plâng unde nimeni nu mă poate vedea şi nici auzi, să plâng atâta cât furia să nu mai fiarbă în mine. am nevoie de tine să-mi şopteşti că e timpul să vin înapoi, între ceilalţi, aproape la fel de străini ca în prima zi, doar cu mai mult zâmbet. să-mi spui să nu uit să arunc câţiva pumni de apă pe faţă, să intru în gesturile care m-ar întoarce la viu. ieri am vorbit cu natalia mai mult de 3 ore, eu povesteam. alalatăieri cu andrei. în astfel de momente îmi recapăt speranţa că nu-s închisă cu totul în mine, că între prieteni pot fi şi apă, nu numai stâncă. momentele în care curg sunt rare şi-s lipsite totalmente de vreo percepţie asupra timpului. în rest, tăcerea e bună, mai ales dimineaţa. dacă mă plimb prin pădure, aflu mai mult despre mine şi despre ceilalţi, pe care cred că îi ştiu sau despre care aş mai vrea să cunosc. ţie, bric, o să-ţi dau puterea să ne pui într-o relaţie, cât timp gândeşti mai rece ca mine, cât timp mă poţi scutura şi scoate din plâns, cât răsăritul nu te lasă să dormi, iar înserarea nu te adoarme.