...
Am fost dură. Poate prea dură pentru un chip care ieri m-a privit prin zâmbet şi mi-a spus că-s foarte drăguţă, moment în care nuanţele din accente contau. Nu pentru înghesuiala ce n-ajungea pentru toţi, nu pentru umbrela ce-i adăpostea doar pe unii, nu pentru indiferenţa celor care n-ar fi trebuit să intre în ea, ci pentru stările ţesute una prin alta-ntr-o pânză numai bună pentru pericolul spargerii. Era destul de aproape.
...
Animalic e un cuvânt omenesc. Chiar dacă ar fi să ne uităm prin fanta asta la lucruri, moartea pentru toţi rămâne aceeaşi. Poate nu se merită să vorbim despre ea, dar macină gândul, în unele zile, mai ales în acelea cu dimineţi în care alegem corpului doar hainele negre. Să încerci să trăieşti, pentru mine, înseamnă ceva mai mult decât să te mişti_să respiri_să vorbeşti, ţine de o anumită conştientizare, de libertate, de autodepăşire. Trăieşti când faci ceea ce simţi că ai de făcut în timp potrivit, când nu laşi loc de regrete, când nu te uiţi în oglindă şi vezi spaima, în straturi, peste imaginea, care, fizic, ai aflat mai demult că te reprezintă.
...
Îmi plăcea să stau singură, când eram mică. În verile-acelea fugeam la Nistru şi mă plimbam mult printre copaci. Atunci eram gânduri. Atunci mă puteam auzi cel mai bine. Copacii aveau şi ei suflet. Copacii vroiam să-mi fie prieteni. Le spuneam lucruri, ascunzând câte ceva în scorburile lor, în răspuns, ei îmi alinau suferinţele cu o tăcere însoţită de foşnet. Cu ei conversând, nu puteam să mă complic. Pe-atunci puţine erau lucrurile ce mi-ar fi putut părea complicate. Credeam că sunt auzită, că-s vii, că avem taine-n comun. Apoi am învăţat la şcoală cum se formează sunetele, din ce-i formată urechea, care pot fi receptorii, ce substanţe conţine ţesutul lemnos, care-i e destinaţia, am învăţat pederost clasificarea tipurilor de mobilă pentru care se taie în lemn. Mi-au spus că arborii nu pot auzi.
...
Câinele se uită la o plantă ce nu şi-a scurs roua din frunze, prea dimineaţă fiind. Soarele se uită-n deşerturi şi încă nu găseşte curaj să coboare acolo cu totul. Vântul stă sub un gard, îmbătat criţă, şi-i prea multă lehamite-n el ca să se trezească. Furnica se uită la elefant. Elefantul se uită la furnică. Nimeni nu înţelege nimic. Ciudăţeniile se petrec toată ziua. Apoi oboseala se-ntinde ca o plăcintă. De la mic la mare, toţi muşcă din ea. Somnul se freacă la ochi. Gândurile care-l disturbă sunt duşmanii nr. 1 ai corpului pe care încearcă să-l tragă-n-afara prezentului conştient.
...
Trăim lipiţi de porţile raiului. Înghiţim şerpii.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu