şi moartea la fel

spun moarte şi mă uit la degetele picioarelor
o strâmbă întindere spre început
forma de care ţi se face ruşine
iraţionalul întoarcerii peste greşeli
de ruşine nu te poţi curăţa

tăcut, spre frânghiile care mă ţin
tăcerea umilinţei în stepă

verdele întinderea asta de ceaţă şi ploaia
chiar şi pişcăturile furnicilor
îmi dau siguranţa că realitatea e strâmbă
şi moartea la fel

întind plase întind plase peste tot

înţeleg nevoia de monştri

nu am răbdare să ucid tot ce e mai vechi
tot ce e mai vechi tot ce e mai întunecat în mine
sau ceea ce putrezeşte sângele în inimă
mizeriile astea înfipte în muşchi
în nedreptăţi şi cuvinte

bisturiul ruginit înfipt în carnea curată
nişte nervi neîmblânziţi

aduc sigurătatea pe masa de operaţie
delirul nu o încălzeşte iubirea nu-i anestezic
aici nu se moare de prea multe amintiri

număr până la 10 şi...

nici pe ăsta nu-l păstrez

aligatorii ce mănâncă?


norii se dezmorţesc pe cer
o lighioană albă se zvârcoleşte printre ei
poate fi dimineaţa

în fiecare zi mă trezesc lângă tâmpita aia de pernă de pe mijlocul patului
care e a nimănui şi care mă enervează că nu poate fi a mea deschid ochii
şi mă gândesc că trebuie să fie târziu că am intrat în regim de vară

de afară se aude un zgomot puternic de maşinărie
care în două minute a reuşit să mă şi enerveze

m-am uitat la un documentar pe discovery
erau animale mari şi animale mici
cele mari le înghiţeau subit pe cele mici

mi s-a părut groaznic

spune-i. (revizuit)

totul se dizolvă în toţi.
nevoia de consecinţe reprimă stări

noaptea sunetele se aud mai bine.
o ţeavă de care fiecare
îşi apropie urechea
altfel

mâine voi şti.
o să-mi amintesc melodia asta dintre
acoperişuri

mâine voi şti.
o să aflu
unde s-a oprit

nu e poezie

uneori oamenii dorm numai fiindcă se întunecă
am avut şi eu un vis fericit
vroiam să-ţi spun despre asta
erai tu acolo, da, chiar tu
marea mirosea ca o pânză albă umflată, în care umanitatea şi-a cusut inocenţa
câţiva stropi de ceară au căzut pe masa lucioasă, pe care îţi plimbai degetele
vroiam să fac o sculptură din sticla aia de cola din care ai băut, vroiam să o aşez pe pervaz, între cactuşii mei să crească primăvăratic
ţi-am zis să-mi păstrezi ciuma camusiană, te-am rugat să păstrezi ceva pentru bolile mele
şi să îmi arăţi puterile tale supranaturale
exact atunci a început să plouă
o tăietură de cuţit în palmă, precum un tremur stângaci de ţigară pe pielea catifelată
şi aerul a prins un miros de sânge cu ploaie cu soare placid
m-am desprins din rama uşii ca să o opresc, să te opresc, să nu dispari
ai tăcut prea mult dimineaţa

mi-ai lăsat un singur mesaj: cred că e atunci când mă las purtat de rostirile filosofice, dar asta e ceva ce nu pot controla. de-ai şti cât doare şi e îngust pe dinauntru. nu doar faringele doare. am scris azi ceva, ca înainte de moarte. şi a ieşit ceva prost. foarte prost. aş vrea să fie grav. asta ar fi poate şansa mea să mă reîntorc acolo. să te rogi să plouă tare. ah, cât tânjesc acum după un fight club. şi nu pot să fac să-mi dispară din minte acele imagini. te aplecai când deasupra umărului meu stâng, când deasupra umărului meu drept. şi când ţi-ai culcat capul pe genunchii mei iar eu îţi şopteam chestii la ureche. sunt nişte senzaţii care mă depăşesc.