Lanul de floarea soarelui adormea bucuros
pe măsură ce-naintam.
Se făcea că vorbeam, râdeam şi tăceam uneori
despre lucruri, cât să nu ne inunde bezna
ce măsoară distanţe între străini.
Curiozitatea încercam să n-o dau pe faţă şi pentru asta
nu trebuia decât să rămân la fel de închisă
ca-ntotdeauna. În stânga fixam cu privirea linia
de orizont, care acum mai şi prindea
o anumită-nălţime pastelată-ntr-un albastru
uşor de pierdut.
În dreapta respirul.
Cerul îşi spălase scările norilor cu o zi înainte.
Pe autostradă scădea din lumină.
Ploua foarte puţin.
Trotuarele se clătinau odată cu paşii
când m-am împiedicat
Durerea aceea intensă, insuportabil-atunci,
pe care-am reuşit s-o ascund, era tot
ce mi-a rămas peste câteva zile.
Noaptea cobora tăcut, printre plăci învechite,
frânturi de coloane şi figurine, printre terasele aglomerate
cu oameni. Şi vocea care ghida. În gară, ajunsă
la o margine de metrou, n-am apucat să intru cu totul,
din frică sau grabă.
Noaptea-nsingurată, demodată, dar trează
la câteva ore şi după miez, urma să se lase prin rămăşiţele
zilei în drumul până acasă. Mâinile au rămas lângă corp,
în lipsă de gesturi, chiar şi-n sfârşitul prea scurt.
