Revăzu asfaltul bălţat ruguniu şi feţele unei gloate îngrămădite la uşa unei săli de cinematograf; feţe pasive, apatice, drogate cu plăceri ieftine; care n-aveau nici curajul de-a fi ei înşişi, ci se simţeau obligaţi să se îmbrace elegant, să imite, să simuleze. „Şi aici, în încăperea asta, gândi, aţintindu-şi ochii asupra unei perechi... Dar nu vreau să mă gândesc, repetă; îmi voi sili mintea să se golească, mă voi lăsa înapoi şi voi accepta liniştită, tolerantă, orice va să vină.” Virgina Woolf, Anii