Flori

Îmi plac florile care se ofilesc. Îmi place efemeritatea lor. Tristețea lor glaciară. Unda de tandrețe care le străbate corpul într-un timp atât de scurt. Rigiditatea de nepătruns. Blândețea. Îmi place suflul lor fragmentar și dragostea pe care o poartă în țesuturile lor. Încorporarea fizică a iubirii. Inexprimabila afecțiune înghețată în contratimp. Îmi plac florile care încep să se chircească, bătrânețea lor grăbită. Oboseala. Desprinderea de verticalitatea obraznică pe care o poartă la început. Când li se dilată vaculolele, când li se atrofiază antocianii, când leucozidele, heterozidele, kemferolii, cvercetolii, rezinele, alcaloziii, uleiurile volatile, toate, una după alta sau simultan, se las necrozate de formalitatea sfârșitului. Sunt splendide când sfârșesc. Sunt splendide când nu mai știu de egoismul acoperirii unui spațiu vizibil cu materia lor, destinată, scurt, unor sentimente înghițite de beția clipei.