Când văd în stradă o mașină pe care scrie W.B.C. security, eu mă gândesc la White blood cells.

 

Pauză, aprilie, 2016

Mai stai

Fac totul pentru mine, dar nu îmi mai aparțin. Corpul meu se mișcă așa cum mi-o cere interiorul presat de: fie ceea ce știu că am de făcut, fie ceea ce îmi cer circumstanțele să fac. Sunt ceea ce am de făcut și atât, o mașinărie care nu se mai termină, un șir infinit de liste. Printre toate aceste lucruri moarte, apari tu, cu magnetismul privirii tale, un alt om care nu își mai aparține. Vreau să fiu lângă tine și, ca să nu mai vreau asta, îmi injectez o doză din Glossa, dar nici Glossa nu mai funcționează. Cred că am făcut midriatism. Fug, ca să nu mai simt nimic, dar gândul mi se duce la aceea că vreau să fiu lângă tine. Și asta fac. Vin lângă tine. Îi urăsc pe toți cei care mă împiedică să stau lângă tine. Nu știu de ce vreau să te aud. Nu știu de ce felul în care îmi spui lucruri ajunge mai ușor la mine, îmi este mai clar și are o putere mai mare asupra mea. Am putea s-o numim admirație, sau, poate iubire. A admira înseamnă să-ți dorești calitățile celuilalt pentru tine. A-l iubi, înseamnă să-l vrei în întregime, dar de ce nu l-ai dori în întregime pe cel ale cărui calități le dorești pentru tine? Am o memorie fotografică a chipului tău. El s-a ales singur să-i fie display minții mele, în toate momentele-n care parasimpaticul îmi eliberează acetilcolina în sânge. Acetilcolina mea are chemotactism pentru tine. Nu vreau să pleci.

”Uneori, însă, când te priveam, mi se părea că văd licărind în ochii tăi conștiința mea.”
Frații Karamazov, Dostoievski