Tăcere

      Orice suferință este o ocazie să fii fericit, după ce îți trece durerea, după ce se usucă lacrimile care au ars înăuntrul inimii tale, după ce s-a închegat epiderma și stratul cornos s-a refăcut, după ce am scos pansamentul și putem să privim cicatricea cu împăcare, uimire și poate puțină curiozitate.

      Depresia mea s-a spulberat într-o clipă, doar că, până la clipa aceea, a trebuit să treacă o săptămână. Este incredibil cum avem capacitatea să ne suportăm rănile, fără să ne provocăm mai mult rău.

Lucruri mici

     A-ți pierde un job este ceva neimportant, pentru că nimic nu este important. Faptul că nu ești lângă mine nu are nicio importanță, pentru că nimic nu are importanță. Te visez și asta este, firește, un lucru nesemnificativ. Aș fi putut să nu mă nasc și atunci totul ar fi avut un alt sens, pentru că nu ar fi avut niciunul. Oamenii se plictisesc și își caută salvarea în smartphonurile lor. Mă lupt cu propria-mi dependență de electronice. Uneori mă întreb ce ar fi făcut Lincoln în locul meu și atunci iau deciziile cele mai potrivite. Ar trebui să plouă, dar dacă ar ploua, asta ar însemna să nu pot înota pe spate, lăsându-mi capul în apă și relaxându-mă total, ca un burete de apă pentru care nimic vreodată nu a avut importanță.

      Orașul pe care l-ai părăsit este gol, pentru că tu nu mai ești acolo. Ți-ai dorit atât de mult să-l părăsești, iar acum îți este atât de dor de câțiva oameni de-acolo! Dușmanii tăi cei mai mari, cei care te-au îngropat de vie, parodoxal, îți sunt cei mai apropiați oameni. Între tine și ei, există ceva distinct. Niciun om care să-ți spună ”foarte frumos, foarte elegant”. Nimeni care să te îmbrățișeze. Dorul. O meduză cu tentacule mici. Tristețea pe care o poate-ndura. E un lucru dificil să suni pe cineva să-l întrebi ”Ce mai faci?”. Te obișnuiești cu răul, dar te obișnuiești și cu binele. Totul te plictisește. Totul este ceea ce este, plus ceea ce ne imaginăm că este. Îmi e atât de dor de tine... Dorul meu real este potențat de imaginația mea ireală. Lucrurile reale împreună cu cele imaginare creează ceva foarte complex, care mă depășește.

      Atâtea lucruri metafizice se nasc în mintea ta, încât mă simt obosită. Unele vise sunt mai vii decât poate fi realitatea. Într-unul singur se poate întâmpla ceea ce aștepți să ți se întâmple în mii de vieți. La ora asta, nu am nimic altceva de făcut decât să dorm. Mi-e teamă că visul din noaptea trecută s-ar putea să se repete (a fost prea frumos), dar teama mea este, printre altele, o stare lipsită de importanță.

We are more often frightened than hurt; and we suffer more from imagination than from reality.

Seneca

Inima ta e un castel înzăpezit. Uneori mă gândesc la ascuțișurile gotice ale acoperișului castelului inimii tale. Îmi e dor de tot ce înseamnă prezența ta. Toate drumurile duc către tine. Când nu ești în preajma-mi, sunt liniștită. Ești unica perfecțiune căreia îi pot ierta orice imperfecțiuni. Pentru că ți-am atins sufletul, când vorbesc despre tine, nimeni nu are mai multă dreptate decât mine. Îmi amintesc toate momentele de blândețe, toate clipele în care mi-ai dăruit dragoste, și-n palme mi se aștern câteva petale de cireș. Mi-e teamă să te reîntâlnesc, așa cum constelațiile care sunt predestinate să construiască un nou univers împreună, se tem să se apropie unele de altele. Nu te pot uita. Ești aici și dincolo. Ești peste tot, dar pentru că nu ești cum mine, sunt liniștită. Distanța descoase norul de nor, apa de apă, focul de foc, castelul inimii mele de castelul inimii tale. 

Când dăm o tură pe acoperiș să privim înstelarea și zăpada imaculată ce peste noi se așterne?

Îmi place de tine. Îmi place conturul chipului tău. Îmi place pielea ta. Îmi plac imperfecțiunile tale. Îmi place naivitatea cu care zâmbești sau râzi; iar atunci când plângi, Dumnezeule, ești frumusețea întruchipată. Îmi place fragilitatea ta. Mă faci să mă gândesc la tine. Îți e atât de ușor să mă faci s-o iau de la capăt. Nu știu ce am cu tine. Tu ai respirația mea. Oricît aș nega asta, îmi stârnești emoții. Mă faci să mă bâlbâi. Îmi schimb hainele de 3 ori, înainte să te revăd. Uit de mine. Uit ce am de făcut. Nu-mi pasă de nimic altceva decât de aceea că ești în același spațiu cu mine. Mă răscolești. Însemni prea mult pentru mine. Mă doare să te am aproape. Mă faci să mă zvârcolesc de nesomn. Aș fi vrut să nu te fi cunoscut. Îmi atingi creierul. Mă-nebunești. Mi-e frig fără tine, așa cum ție îți este frig peste tot.Fii cu mine. Uită-mă. Nu mă căuta.

Structura sufletului meu seamănă teribil cu structura sufletului tău. Ți-ai dorit asta. Sunt ceea ce ți-ai dorit să fiu. Nimic mai mult.

*

Câteodată, la miezul nopții, în mijlocul furtunii, unul Dumnezeu știe ce fărâmă de raționalitate m-a oprit să pun mâna pe telefon să te chem.

*

Nu puteam să cred că asta se-ntâmplă, că ultimele clipe petrecute cu tine pot fi reale, că asta se poate întâmpla cu adevărat, că poți să pleci pur și simplu, și că, după asta, ceea ce a existat în aer dintotdeauna între mine și tine (toată chimia aceea aberantă) pur și simplu va înceta să mai existe, din simplul motiv că nu mai ești cu mine. Nu pot să cred că nu te mai găsesc în niciunul dintre locurile pe unde mă plimb. Nu pot să cred că absența poate fi numită absență și-atât, ea care, nitam-nisam, își arogă dreptul să se instaleze în viața mea, în fotoliul ei confortabil, cu căștile în urechi, cu nepăsarea ei de pisică, suflându-mi în față fumul cu aromă de căpșuni a unui vapeonly, privind, alături de mine, prin geam, o ploaie imaculată, ce acoperă cu materia ei salină niște taxiuri, aruncându-se împreună cu mine în valurile Mării Negre zi după zi.