Pe cat e de urat, pe atat e de extraordinar in ale scrisului: Truman Capote. 

Integrala prozei scurte de Truman Capote

   ”Odihnește-te, inima mea, printre florile înghețate ale zăpezii.”

Truman Capote, Domnul Durere

   ”Uite, până și camera asta: un cămin în care nu poți să arzi nici măcar tămâie, oglinzi mincinoase care măresc. Nimic nu e ceea ce pare, Walter. Pomii de Crăciun sunt din celofan, iar zăpada nu-i decât fulgi de săpun. În noi zboară ceva numit suflet, când mori nu ești niciodată mort, iar când ești viu nu ești niciodată viu. Și tu vrei să știi dacă te iubesc! Nu fi stupid, Walter, nici măcar nu suntem prieteni...”

Truman Capote, Rupe definitiv cu trecutul

   "Ea reprezenta lucruri ce-i păreau ciudate, cum ar fi nucul, plăcerea de a citi și suferința pe care îți îngădui s-o simți pentru că ții mult la cineva.”

Truman Capote, Domnișoara Bobbit

    ”Partea umană din noi e identitatea unui creator. Acest lucru e dincolo de naționalitate, de geografie și, aș spune, și dincolo de limbă. Suntem umani înainte de a avea o limbă, o cultură sau o națiune căreia să aparținem. De aceea, în poezie simțim mai presus de orice faptul că suntem oameni, și, în consecință, mai mult ca orice, că suntem universali.”

Adonis

As vrea sa scriu un roman care se aiba simplitatea acestei schite

Si bogatia lingvistica din aceasta

si tandretea de aici

suculenta acesteia

echilibrul clorilor de aici

si totul ar avea sens, intr-adevar,

de n-am fi "maestrii unei arte muribunde"

Fiinta umana isi creeaza identitatea creindu si arta.

Adonis

Poem de Arvis Viguls

La frizer

– Foarte scurt, îi răspund.
– Atât? îmi arată,
ținând o șuviță între degetele ei cărnoase.
– N-o să regreți mai târziu? devine ea curioasă.
Am avut părul și mai lung de atât.
La momentul respectiv, frizerița
a trebuit să-și stăpânească lacrimile în timp ce-l tundea.
Nu, astăzi n-am să regret nimic.
Astăzi e vremea să-mi închei socotelile.
Pe atunci, părul meu
era lung ca avântul unei săbii,
acum îl vreau scurt
ca țipetele retezate ale ierbii,
scurt ca un puls.
În acele zile părul meu mirosea ca pădurea,
astăzi vreau
să miroasă
ca rumegușul.
Suntem doar noi doi în frizeria
care dintr-o dată devine mai mare.
Încăperea se dilată.
Stau în tăcere
în mijlocul îngrijirilor ei.
Nu mai scot niciun cuvânt.
O plătesc
și pentru tăcerea ei.
Mă întreb
dacă soția mea ar fi geloasă

dacă ar vedea cum
femeia asta necunoscută
se învârte în jurul părului meu
cu foarfecele și peria,
trecându-și degetele prin părul meu,
gemând ușurel din cauza efortului
de a-și mișca trupul în jurul scaunului.
În timp ce lucrează cu trimerul,
îi simt respirația pe ceafă,
profesionista asta cu mustăcioară
și înfățișarea unui măcelar.
În ciuda tuturor eforturilor ei,
eu sunt doar carne pentru ea.
O oaie care e tunsă,
un client.
Când va termina,
îmi va sufla cu foehnul scânteile fine și negre
de pe frunte, nas, urechi.
Dar, în timp ce-mi dă părul cu gel,
pentru o scurtă clipă mi se pare
că sunt băiatul ei – 
un infant într-o pelerină albastră,
pe care o dezleagă și scutură la final,
alungând această iluzie de moment.
– Ești cu totul alt om!
spune ea, mândră de ceea ce-a făcut.
Da, sunt cu totul altul –
asemănător cuiva
a cărui coroană i-a fost îndepărtată de pe cap
și acum e nevoit să meargă
pe străzile reci și umede –
fără sceptru sau umbrelă,
liber și egal, un nimeni
ca toată lumea.

”Odată, când eram în liceu, o consilieră m-a rugat să vin la cabinetul ei. Făcea asta cu toate fetele - câte una de fiecare dată. ”Ce visuri ai?” m-a întrebat femeia. ”Ce te vezi făcând peste zece ani? Peste douăzeci de ani?”. Aveam șaiseprezece sau șaptesprezece ani. Încă eram copil. N-am putut să mă gândesc la ceva să-i răspund. Stăteam acolo ca o bâtă. Consiliera asta avea cam vârsta pe care o am eu acum. Credeam că e bătrână. E bătrână, mi-am spus. Știam că viața ei e pe jumătate terminată. Și aveam impresia că știu un lucru pe care ea nu-l știe. Un lucru pe care ea nu-l va ști niciodată. Un secret. Se presupune că nimeni nu-l știe și nimeni nu discută despre el. Așa că am rămas mută. Am scuturat din cap. Probabil că m-a declarat idioată, dar n-am putut să zic nimic. Știi ce vreau să spun? Credeam că știu lucruri pe care ea nici măcar nu le poate închipui. Acum,dacă mi-ar pune cineva din nou întrebarea aia, despre visurile mele și tot restul, aș ști ce să spun.
- Ce-ai spune, draga mea.
Acum îi apuc cealaltă mână. Dar nu-i pilesc unghiile. O țin doar așa și aștept să aflu.
Se împinge mai în față pe scaun. Încearcă să-și retragă mâna.
- Ce ai spune?
Oftează și se reazemă de spetează. Îmi permite să îi țin mâna.
- Aș spune: ”Visuri sunt alea din care te trezești”.

Raymond Carver 

Catedrala de Raymond Carver

   În povestirea ”Conservare”, a lui Raymond Carver, un tip, care fusese concediat, de la acest incident, luni de zile, își petrece tot timpul pe sofa: câteodată așezat, alteori întins, de cele mai multe ori cu televizorul deschis, ridicându-se de acolo doar pentru a se duce la veceu sau pentru a închide TV-ul, în rest soția lui, Sandy, avea grijă de el. Așa suntem și noi, cei care prindem din vreme în vreme câte un weekend liber: stăm lipiți de pat cu tot spatele, nemișcați, bucurându-ne de fiecare minut, pentru că într-un moment dat totul se termină și sună alarma.