Iubire

Singura oglindă în care vreau să mă uit sunt ochii tăi

Prin ei mă descopăr infinit mai bună

Cel mai bun loc în care am călătorit vreodată sunt brațele tale

Locul pe care îl pot numi acasă

Singurii munți pe care vreau să-I escaladez sunt umerii tăi

Sufletul tău în inima mea e ca fluviul Zambezi în inima Africii

Ia o mie de forme ca să hrănească hectare de vegetații

Să adape miliarde de păsări și animale,

Altminteri pe cale de dispariție

Când sufletul tău este lângă sufletul meu

Prin demnitate

Ne transformăm în cea mai înaltă cascadă a lumii

Grădina inimii mele

©Ulrike Langner

Fiecare cameră a inimii mele se termină în câte o gradină și are o definiție. Camera tăcerii a fost prima și cea mai statornică. Aici s-au structurat primele cuvinte și, ceva mai târziu, coloana vertebrala a poeziei, poate chiar selectivitatea frumuseții.

Camera curajului a fost mobilata poate atunci când mi-am contrazis cert și consecvent primul învățător de fizica, insistând asupra percepției mele. Vorbeam despre același lucru, dar din doua unghiuri diferite.

Camera lucrurilor frumoase a fost mereu preferata mea și era suficient să am parte de un răsărit sau apus, de o ploaie sau o ninsoare, de o pictură în ulei magnifica sau o poezie care te mișcă. A început cu cărțile de povești, apoi cu desenul de natură statica în care timp de o luna lucrai în creion că să desenezi o simpla vaza, rotindu-ți copilăria în jurul acelor pete de umbră și de lumina care trebuiau echilibrate într-un mod realist. Apoi toate bibliotecile lumii cu cele mai diverse cărți, și tot acolo, structurile chimice din universitate, logica frumoasa din spatele lor, structuri desenate pe plaja și între stelele nopții.

Cea de a patra camera am lăsat-o deschisa pentru cei ce fac parte sau urmează să intre în familia mea. I-am acceptat doar pe cei care s-au descălțat înainte să pășeasca. I-am iertat când ulterior dintr-o grabă mai mult sau mai puțîn semnificativă, au uitat să o facă.

"Călătorie dintr-o camera în alta" e și despre mine, aceasta fiind una dintre puținele călătorii pe care mi le-am dorit. Fiecare gradină conectată cu fiecare dintre camerele în care am crescut și care au crescut în mine au fost singurele de care am avut nevoie, așa cum noi toți avem nevoie de forța vindecătoare a naturii.

Am lăsat să sălășuiască în camerele și în marea gradina a inimii mele doar sentimente bune, demnitate și curățenie, doar verticalitate și beatitudine. Oricât de greu mi-ar fi fost să mă integrez în lume, corecta fiind, mi-am băut ceaiul negru doar în balansoarul meu din mijlocul acelei grădini și am lăsat aproape doar oameni care dețin conceptul de frumusețe, deci au suflet.

*pornind de la "Casa noastră avea puţine odăi, de aceea se termina în grădină" de Emil Proșcan

Chat

©Priscilla Du Preez

Altminteri ai putea crede

Că ți-am acceptat cererea de prietenie

Dintr-o simplă eroare de tastare

Dintr-o clipă de neatenție

În care mi-a alunecat degetul pe display

Și din felul meu blazat de a fi

      Ulterior

Din lenea de a corecta eroarea.

 

Așteptări

©Muhamad Rizal Firmansyah

”Ne vom descurca” este tot ce vreau să știu despre viață.

Restul este un cumul de urcușuri și coborâșuri între

Ceea ce este predestinat eșecului

Și ceea ce este predestinat strălucirii.

Noi am fost strălucitori 

Suntem strălucitori,

Și întotdeauna vom străluci 

Cu transparența unui diamant

Cu transparența unui val oceanic 

Dimineața devreme în Maldive,

Cu transparența cascadelor din Venezuela

și a celei mai curate lacrimi de fericire.

#paradis privat

©Jakob Owens

 

Am putea să ne trezim dimineața și să înotăm în mare

apoi să ne bem ceaiul negru sub vița de vie

cu cea mai gingașă fetiță în brațe

vorbind despre continente, Pessoa, 

Giacometti, Matisse,

și alte tipuri de artă

sau cărțile lui Dulcan.

Am putea să ascultăm Frank Sinatra de pe vinyl

și să înotăm dimineața în mare zi de zi

până într-un septembrie târziu,

când pe scaunele noastre 

de pe care obișnuiam să ne bem ceaiul,

vor fi căzut frunze.

Am putea să ne udăm grădina și să ne mângâiem cățelul

pândind creșterea trandafirilor de peste un anotimp

pândind primul ”mama” și primul ”tata” al copilului nostru

și acesta să fie paradisul nostru privat.

Cu tine

Motto: 

”Pe vremea când nu te aveam/ Iubeam Natura așa cum pe Cristos îl iubește liniștitul călugăr.../Iar acum iubesc Natura/ Ca un călugăr liniștit pe Fecioara Maria,/ Cu religiozitate, în felul meu, ca și înainte,/ Dar cumva mai emoționat, mai apropiat.”

                                                                                     Fernando Pessoa, Păstorul Îndrăgostit

Orice s-ar întâmpla în viață,

 Noi nu decidem nimic.

                                            Doar Natura decide în locul nostru,

               Așa cum a decis nașterea noastră aici.

       Așa cum a decis iubirea noastră

Și culoarea celor mai frumose locuri,

Ființe și întâmplări.

Iar atunci când răul se întâmplă,

                      Natura îl curăță 

       Și le așază pe toate 

           Acolo unde trebuie să fie,

   Așa cum, într-o noapte de vară, lumea acvatică curăță apa oceanelor,

  A mărilor, și a fiecărui râu binecuvântat să existe.

         Noi nu decidem nimic.

         Noi nu am decis nimic.

Totul a fost împletit în jurul unei fante de lumină

     Prin care am privit viața

         Cu luciditatea minții

            Găsindu-ne unul în îmbrățișarea celuilalt.

      Te-ai născut pentru mine.

      M-am născut pentru tine.

Nimeni și nimic nu poate schimba asta,

Nici măcar Dumnezeu.

 

     ”Să încerci a impune iubire este ca și cum ai încerca să îmbrățișezi cu brațele amputate o sferă”

Ecaterina Bargan, ”Între noi”, Editura Lumen, 2009