un ceas de dama cu blana de veverita va rog

subterane cu peştişori aurii printre pescari lutificaţi
care, aşa cum le-a fost visul au stat cu faţa la soare
o lună întreagă sub apă. record mondial şi fără noimă, fără sens, fără nimic...
şapte bărci pierdute şapte cireşi în fundul grădinii
şapte lemne tăiate vara pentru focul de iarnă pe care
nu mai reuşeşti să îl faci. la naiba! la fără şapte minute
miezul nopţii bate ceasul ăla cu pendul lung, acela care atinge moartea!
de şapte ori urlă cîinele. nu sunt superstiţioasă dar simţurile
mele nu înşală. ştiu că dimineaţa cineva nu se va trezi mai dimineaţă decît restul lumii. nu îmi voi mai vedea bunicul tăind capul cocoşului
cînd noi copiii ne ascundeam întotdeauna lăsînd crăpături între degete. eram mici în vişinul
înalt şi mîncam fructe proaspăt coapte găsind inexplicalbil mirosul de plăcinte cu vişină din curtea vecină, cînd ceea ce înfulecam noi
erau crudităţi cu sîmburi. mai era şi frica de înălţime. acum s-au uscat copacii fructele
şi oamenii
dar au mai rămas lemne tăiate fără stăpîn
şi caştan sărmanul urlînd într-o ogradă străină
sărind bucuros cănd venim noi în vizită. tot la bunici venim cînd ne adunăm în vacanţe. pînă şi nistrul bunicului am ajuns să îl pronunţăm cu un sens diferit.