nu e poezie

uneori oamenii dorm numai fiindcă se întunecă
am avut şi eu un vis fericit
vroiam să-ţi spun despre asta
erai tu acolo, da, chiar tu
marea mirosea ca o pânză albă umflată, în care umanitatea şi-a cusut inocenţa
câţiva stropi de ceară au căzut pe masa lucioasă, pe care îţi plimbai degetele
vroiam să fac o sculptură din sticla aia de cola din care ai băut, vroiam să o aşez pe pervaz, între cactuşii mei să crească primăvăratic
ţi-am zis să-mi păstrezi ciuma camusiană, te-am rugat să păstrezi ceva pentru bolile mele
şi să îmi arăţi puterile tale supranaturale
exact atunci a început să plouă
o tăietură de cuţit în palmă, precum un tremur stângaci de ţigară pe pielea catifelată
şi aerul a prins un miros de sânge cu ploaie cu soare placid
m-am desprins din rama uşii ca să o opresc, să te opresc, să nu dispari
ai tăcut prea mult dimineaţa

mi-ai lăsat un singur mesaj: cred că e atunci când mă las purtat de rostirile filosofice, dar asta e ceva ce nu pot controla. de-ai şti cât doare şi e îngust pe dinauntru. nu doar faringele doare. am scris azi ceva, ca înainte de moarte. şi a ieşit ceva prost. foarte prost. aş vrea să fie grav. asta ar fi poate şansa mea să mă reîntorc acolo. să te rogi să plouă tare. ah, cât tânjesc acum după un fight club. şi nu pot să fac să-mi dispară din minte acele imagini. te aplecai când deasupra umărului meu stâng, când deasupra umărului meu drept. şi când ţi-ai culcat capul pe genunchii mei iar eu îţi şopteam chestii la ureche. sunt nişte senzaţii care mă depăşesc.