De false lucidităţi

Coborârea de pe înălţimi întotdeauna
devine ţopăit alert, cât nu e topit încă
alunecuşul.

M-am temut că n-o să mă prinzi,
dar te-ai întors de fiecare dată-nspre mine,
repetându-ţi: am ştiut că vrei să sari
la mine în braţe.

Acolo, sus, departe de lume,
închideam ochii şi
visul paralizat prindea muguri.

Admiram acel zâmbet timid
din colţul buzelor, aproape
involuntar, când amândoi nu mai ştiam
ce e de făcut. 

Portretul lui Dorian Gray - Oscar Wilde

"Dorian Gray a aruncat o privire la tablou şi dintr-odată fu cuprins de o ură nestăvilită faţă de Basil Hallward, ca şi cum ar fi fost sugerată de imaginea de pe pânză - strecurată la ureche de acele buze batjocoritoare. O pornire nebună, de animal hăituit, începu să fiarbă în el şi îl urî pe omul aşezat la masă mai mult decât urâse altceva întreaga viaţă. Căuta cu furie în jur. Ceva sclipea pe scrinul pictat din faţa lui. Îşi opri privirea asupra sa. Ştia ce este. Un cuţit pe care-l adusese cu câteva zile înainte ca să taie o bucată de sfoară şi uitase să îl mai ia. S-a îndreptat încet către el, trecând lângă Hallward. De îndată ce fu în spatele lui, îl apucă şi se întoarse. Hallward făcu o mişcare ca şi cum voia să se ridice de pe scaun. S-a repezit asupra lui şi a înfipt cuţitul în vena cea mare care e în spatele urechii, apăsându-l pe bărbat cu capul de masă, înjunghiindu-l iar şi iar.
S-a auzit un geamăt înăbuşit şi horcăitul oribil al cuiva pe care-l îneacă sângele. De trei ori braţele s-au ridicat convulsiv, bătând grotesc în aer cu mâinile cu degetele înţepenite. L-a mai străpuns de două ori, dar omul nu mai mişca. Ceva a început să picure pe covor. A aşteptat puţin, încă ţinând capul apăsat. Apoi a aruncat cuţitul pe masă şi a ascultat.
(...)
Dimineaţa următoare la nouă, servitorul a intrat cu o ceaşcă de ciocolată pe o tavă şi a tras jaluzelele. Dorian dormea cât se poate de liniştit, întins pe partea dreaptă, cu o mână sub obraz. Arăta ca un copil care ostenise după joacă sau după studiu"

Matei Călinescu

În praful anilor

În praful anilor chipul ni se va şterge

ca urmele paşilor în praf,

ca feţele în oglinzi părăsite, sparte, aruncate

la gunoi, înlocuite de alte oglinzi

pentru alte feţe la fel de efemere,

la fel de expresive şi de unice –

dar nu-i aşa că toţi oamenii, fiind diferiţi,

sunt la fel? O apă şi-un pământ?

Un praf şi-o apă? Un noroi care se usucă

şi se face iarăşi noroi? Până când

 noroiul ia foc sau îngheaţă – şi atunci cine mai ştie

ce se va întâmpla cu planetele incandescente

sau înfăşurate în gheaţă.

Dar nu-i aşa că noi vom fi totdeauna împreună

 pentru că am existat cândva –

 pentru că trecutul însuşi nu poate fi şters

 nici măcar de Dumnezeu?

era trecut de amiază

toată ziua împrejurul meu a fost iarnă

şi m-am gândit tot timpul la tine.

când treceam pe lângă chioşcul
acoperit cu afişe publicitare urâte,
când mă pierdeam cu zâmbetul pe buze
între oameni îngrijoraţi,

când mă găseam faţă în faţă
cu nişte persoane cunoscute
cărora trebuia să le spun bună ziua,
fiindcă aşa se cuvine,

când cerul parcă a încremenit
ca să se mişte în voie vârfurile de copaci,

când am urcat în troleibuzul 24,
ajuns la staţie în acelaşi timp cu mine,

acum,
atunci,
tot timpul
am stat cu gândul la tine

o dimineaţă de culoarea caisei

copacii sunt albi şi tot mai puţini

pe pământ o crustă sfărâmicioasă de gheaţă
îmi măsoară paşii
ca şi mine alţi oameni merg în grabă
semaforul se opreşte pe roşu
mă uit la cer şi la contururile de sus
ale acoperişurilor
am timp pentru asta
simt că ar putea fi cerul de
oriunde aş vrea să ajung
toate grijile dispar
dacă mă gândesc
la rostul depăşirilor de limite
dorinţa de a trăi intens
ca seva din mijlocul arborilor
acoperiţi cu zăpadă

Iar dropsurile pot fi neacidulate

laşi o fereastră deschisă

pentru psihoza toamnei.

lumea asta

aproape ca un cimitir cu mormântul

deschis pentru tine,

între străini ştiuţi doar de prin coşmaruri

nişte râme,

când tu stai şi te uiţi în adîncul lui,

 aşteptând furtuna sau măcar adierea de vânt,

care să-ţi împingă laşitatea dincolo. 

era bărbos rău, avea musaţa crescută

peste buze

la viaţa lui a tras o singură palmă.

şi-a vândut originalul unei poezii

cu trei sute de dolari.

 a stat trei zile să aleagă

între două mottouri chinezeşti

 absolut geniale

doar unul pentru volum.

din experienţe a învăţat că laşitatea

 mai târziu devine o rozătoare,

durerile de suflet nu sunt genetice,

 iar dropsurile pot fi neacidulate. 

poem rescris

Gura lui rece în colţul buzelor mele

Îmi spunea: tu eşti dragostea care se sprijină-n perete

Păpădii vii, păpădii moarte

Era un lemn greu cu sau făr’ ornamente

După uşă speranţe deşarte

Mă imaginam că plimb vidul prin mine

Nicio spargere în aşteptarea dintotdeauna

 Absurd mă uitam la-ntuneric cum vine

Înăuntru sau înafară, totuna

Îmi spunea: vreau să pictez cu picături de gheaţă pe spatele tău

Citeam şi nu mai citeam deloc din Murakami

Credea că poate să-mi fie un zeu

Schiţam pe inimi lungi caligrame

Ca-n mijlocul ceţurilor de munte de înălţimi eram absorbită

Luna se ridica întreagă ca o piele nelocuită

Societate poluată

Îmi dau papucii jos şi cobor scările,

nu ocolesc mlaştina,
sângele îmi asediază nările.
Tumoare mi-e baştina!


Uite, mi-au umplut buzunarele
cu făgăduinţe stricate.
Regi-asasinii, fiarele,
Javre-alterate!


Mi-au încălţat tălpi de lemn,
O ţigară falsă sudată de buze.
Inspir, mă intoxic... sunt demn
de societatea poluată cu scuze.


M-am săturat să stau prins în lanţuri,
Nu vreau să sap minciunii noi şanţuri.

Murakami

"Bunicul meu spunea mereu că lumea e interesantă tocmai pentru că lucrurile nu se întâmplă aşa cum vrei. Şi să ştii că avea dreptate. Dacă Chunichi Dragons ar câştiga tot timpul, cine s-ar mai uita la baseball?" - Haruki Murakami, Kafka pe malul mări

diform

am spus dragoste
şi totul s-a ruinat
am spus dragoste
şi am devenit
un soi de patetism
 în carne şi oase
dragostea nu există
iar dacă există
dragostea nu e altceva
decât
dorinţa unuia
de a pune stăpânire
pe celălalt
sau de a se lăsa condus
de către celălalt
am spus dragoste
şi am distrus
firescul din ceea ce
este firesc
să fie adevărat
drag
ostedrago
stedrago
stedrago
ste

de ce laşitatea

de ce ai nevoie

să scrii tonele acestea

de texte

de ce ai nevoie de maculatura

de gunoiul acesta

de ce îţi complici

existenţa cu încă o întâmplare

 ridicată la rang de operă

de ce ai nevoie de

indiferenţa lui bukowski

de angoasa lui sartre

de curgerea nesfârşită

 a lui saramago

de ce recurgi la rugăciune

doar atunci când nu mai ştii alte soluţii

de ce replica

zâmbeşte

ca şi cum

totul va fi bine

nu mai funcţionează

ca altădată

de ce nu se poate executa

ctrl alt delete

pe tot ce te face

 să-ţi amâni somnul

şi să stai cu ochii deschişi

pe întuneric

din teamă că ceilalţi

ar putea să nu înţeleagă

de ce nu există exit

 pentru viaţă

de ce viaţa-i făcută

 aşa

 încât să cauţi exit-ul

Matei Călinescu

Trebuie să aşteptăm fără să aşteptăm 

Îmi închipui tot felul de lucruri când cineva tace îndelung,
când nu răspunde la o întrebare ca şi când n-ar fi auzit-o,
când schimbă vorba, când nu răspunde la o scrisoare
ca şi când n-ar fi primit-o, când tace virtual în lumea virtuală
a mesajelor electronice. Îmi închipui tot felul de lucruri:
supărări, reproşuri, păreri nedeclarate, amânate, greu de pus în cuvinte,
o indiferenţă care mă doare, o neglijenţă care mă înfurie, sau
cine ştie ce întâmplare nefericită care mă îngrijorează,
o suferinţă, o boală de care n-am cum să ştiu, pe care
mi-o imaginez abstract, pentru câteva clipe, după care
incertitudinea revine - poate c-am spus ce nu trebuia spus,
poate că spusele mele au redeschis o rană veche sau nouă, nebănuită,
poate că aşteptarea mea nerăbdătoare, anxioasă chiar, e absurdă,
poate că ar trebui să am răbdare - o răbdare netulburată şi
să uit să aştept - deşi eu aştept mereu ceva, totul, deşi eu,
nu ştiu de ce, sunt o fiinţă făcută din aşteptare - din aşteptări mici şi mari,
din aşteptări imense care nu se vor sfârşi niciodată - şi din
nerăbdare care, îmi dau seama, e păcatul ce curge prin sângele meu,
împiedicându-mă să fiu ceea ce aş putea fi.
El a fost pentru mine marea lecţie vie pe care n-am învăţat-o,
sau am învăţat-o prea târziu.
Am vrut totdeauna să înţeleg tăcerile lui, să mă strecor în mintea lui,
s-o citesc, fie şi ca pe un manuscris greu de descifrat - dar nu,
tăerile lui erau prea îngereşti ca să fie înţelese
de un om cu imaginaţia minciunii ca mine, cu imaginaţia prefăcătoriei,
a aluziilor neadevărate, a pistelor false, a sincerităţilor distructive,
a adevărurilor care se vor luate drept minciună,
a minciunilor adevărate, a duplicităţilor, a ascunzişurilor suferinţei,
a sofismelor de conştiinţă, a mândriilor rănite şi a tristeţilor jucate teatral
şi, astfel, anulate. tăcerile lui erau prea îngereşti pentru mintea mea
poluată de bănuieli, presupuneri, ipoteze întortocheate, subtilităţi psihologice
care-şi greşesc totdeauna ţinta. Am vrut să înţeleg tăcerile lui,
pe care ar fi trebuit să le respect, neînţelegându-le.
Lecţia lui, pe care am învăţat-o prea târziu, e aceasta:
trebuie să îngenunchem în faţa a ceea ce nu putem înţelege cu nici un chip.
Trebuie să aşteptăm fără să aşteptăm. trebuie să fim blânzi...
Să nu ne aşteptăm la nimic...

9 septembrie 2003

(din volumul de poezii "Tu: elegii şi invenţii", Polirom 2004)

respiră adânc

lunyu merge pe străzi murdare
şi prin reţele de canalizare
vorbeşte cu oameni rataţi
cu alcoolici
cu nebuni
se angajează la cele mai umilioare joburi

la lunyu nu se merită să te uiţi de două ori

când treci pe lângă el
mişcându-ţi un pic mâneca stângă
ca să te uiţi la ceasul elveţian
pe lunyu se merită să-l înjuri şi să-l scuipi

în haina lui zace un laborator chimic
cu gaze toxice
o bombă gată să explodeze
gata să-ţi împrăştie dulceaţa existenţei
pe pereţii vilei tale de lux

lunyu are o aluniţă pe buric
despre care nimeni nu ştie
şi inima lui vrea să fie contaminată
cu dragoste
o dragoste adevărată cum numai
mâinile lui pot fi de adevărate

atunci o apă curată i-ar creşte
pe dinăuntru
şi l-ar face mare
atât de mare
încât oamenii ar intra în el
ca să se curăţe de păcate

dar zâmbetul lui primitor
n-ar fi decât o contemplare a deşertului
pe care l-au ridicat în el
ceilalţi oameni

o viaţă ticsită sub ruine
ca-ntr-o fântână acoperită
în care lunyu îşi ascunde plânsul
chiar dacă nu plânge