Planta

Plantează o floare-n pământ

Și smulge-o după ce a prins rădăcini.

Plantează-o în altă parte.

Las-o să respire aerul de acolo,

Să-și îmblânzească plantele vecine,

Să-și găsească unghiul ei preferat față de soare,

Apoi smulge-o de acolo și planteaz-o în altă parte.

Lasă-i rădăcinile să se înfigă în noul pământ,

Să suporte ploi de gheață și fulgere,

Să-și aline durerea sub razele noului soare

Și smulge-o de-acolo.

Fă asta de atâtea ori încât s-o vezi istovită,

Cu petale chircite în riduri.

Fă asta până rădăcinile ei vor obosi să se mai prindă

De vreun pământ.

Apoi adu-o-napoi, acasă. Las-o acolo.

Cu mâinile tale ai crescut cea mai puternică floare.

Uite, cât e de puternică

Și cât de moartă!

Reminiscențele unui decembrie

Îmi plac oamenii care îmi schimbă creierul, care au puterea asta. Pe tine mi te imaginez într-o iarnă. Acea iarnă perfectă care ți-ar putea conserva energia, limpezimea și concentrarea privirii, culoarea deschisă a pielii, trăsăturile blânde fine, conductibilitatea penetrantă a minții. O iarnă simplă poate în mijlocul unei păduri, când copacii se termină-n gheață. Chipul tău, pașii tăi pe un traseu impecabil, pentru că întotdeauna ai știut încotro te îndepți. Eu nu am știut niciodată care va fi poarta finală și nici nu mi-am dorit asta, așa cum nu am știut de ce am văzut mereu ca fiind atât de fermecător culoarul care mă duce-nspre tine. Pe tine te pot reconstrui în tot atâte spații, câte locuri magnifice există pe această planetă, dar dacă te-aș reconstrui într-un spațiu searbăd, simpla ta prezență i-ar da viață, gratitudine. Frumusețe și nerv. Mă-ntreb adesea care sunt visele tale, câtă izolare ai putea suporta și de ce eu nu sunt acea frântură de spirit salvatoare care tu ești pentru mine. Ce îți strălucește în gânduri? Cât sacrificiu ar trebui să suport pentru ca ființa mea să-ți sclipească în ochi ca un bob de sare pe o piatră căreia strălucirea i-a imprimat-o veacuri de singurătate? De ce respirația ta este atât de diferită de respirația a altor miliarde de oameni? Viscole stinse-n miez de vulcan. Alizee îmbrățișate-n deșerturi. Șoapta pâlpâitoare a unui râu. Focul pe care îl fac cu mâinile mele într-o pădure norvegiană, toamna devreme. Te regăsesc în toate și te reconstruiesc în ele așa cum răsăritul reface fiecare priveliște dimineață după dimineață. Ce semnificație poartă toate acestea pentru tine? Ce revelații supranaturale s-ar putea dizolva în întunericul nopții, când aparții unei lumi pe care nu ai atins-o niciodată cu adevărat, pentru că nu ai habar câte flori necesită a fi împletite pentru a forma un hamac în care să încapă cerul, de câte ori trebuie să fi admirat luna, pentru a o putea readuce acolo, aproape de măsuța rotundă unde cu desăvârșire fictiv mi te afli, de câte ori valurile mării mi-au atins inima când am scris despre tine în sarea lor și-n lacrimile mele? Nu. Nici nu mă mai întreb. Doar visez. Cândva visul meu va obosi și atunci îmi voi dori să te uit.

 Să nu mă cauți.