Îmi plac oamenii
care îmi schimbă creierul, care au puterea asta. Pe tine mi te imaginez într-o
iarnă. Acea iarnă perfectă care ți-ar putea conserva energia, limpezimea și
concentrarea privirii, culoarea deschisă a pielii, trăsăturile blânde fine,
conductibilitatea penetrantă a minții. O iarnă simplă poate în mijlocul unei
păduri, când copacii se termină-n gheață. Chipul tău, pașii tăi pe un traseu
impecabil, pentru că întotdeauna ai știut încotro te îndepți. Eu nu am știut
niciodată care va fi poarta finală și nici nu mi-am dorit asta, așa cum nu am
știut de ce am văzut mereu ca fiind atât de fermecător culoarul care mă
duce-nspre tine. Pe tine te pot reconstrui în tot atâte spații, câte locuri
magnifice există pe această planetă, dar dacă te-aș reconstrui într-un spațiu
searbăd, simpla ta prezență i-ar da viață, gratitudine. Frumusețe și nerv. Mă-ntreb
adesea care sunt visele tale, câtă izolare ai putea suporta și de ce eu nu sunt
acea frântură de spirit salvatoare care tu ești pentru mine. Ce îți strălucește
în gânduri? Cât sacrificiu ar trebui să suport pentru ca ființa mea să-ți
sclipească în ochi ca un bob de sare pe o piatră căreia strălucirea i-a
imprimat-o veacuri de singurătate? De ce respirația ta este atât de diferită de
respirația a altor miliarde de oameni? Viscole stinse-n miez de vulcan. Alizee
îmbrățișate-n deșerturi. Șoapta pâlpâitoare a unui râu. Focul pe care îl fac cu
mâinile mele într-o pădure norvegiană, toamna devreme. Te regăsesc în toate și
te reconstruiesc în ele așa cum răsăritul reface fiecare priveliște dimineață
după dimineață. Ce semnificație poartă toate acestea pentru tine? Ce revelații
supranaturale s-ar putea dizolva în întunericul nopții, când aparții unei lumi
pe care nu ai atins-o niciodată cu adevărat, pentru că nu ai habar câte flori
necesită a fi împletite pentru a forma un hamac în care să încapă cerul, de câte ori trebuie să fi
admirat luna, pentru a o putea readuce acolo, aproape de măsuța rotundă unde cu
desăvârșire fictiv mi te afli, de câte ori valurile mării mi-au atins inima
când am scris despre tine în sarea lor și-n lacrimile mele? Nu. Nici nu mă mai
întreb. Doar visez. Cândva visul meu va obosi și atunci îmi voi dori să te uit.
Să nu mă cauți.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu