Lăsăm uitarea: albă, zdrelită și roasă
Să se așeze pe toate ca o plapumă groasă
Deși uneori mă aflu la două bătăi
de inimă distanță de a mă reîndrăgosti de tine, m-am baricadat cu atâtea
reguli, încât nu mă mai simt capabilă să mă las traversată de sentimente. Mi-e
dor să te iubesc, dar dorul meu este ca o tuse seacă, lipsită de reverberații,
care se autopercepe ca fiind ”începutul unui proces patologic”. Unde îmi ești?
Despre tine nu pot scrie decât în singurătate.
Cu tine mi-ar plăcea pur și simplu să înconjur aceste toamne reci, și-n anul
acesta, cu miros de frunze descompuse, ce-mi umplu alveolele, descărnându-mi
inima. Mai am atâtea să îți spun, dar au rămas între noi doar
câteva ploi, doar câteva cețuri, doar câteva catastrofe; atât de puține, încât
pur și simplu nu o să mai apuci să m-auzi. Și asta nu doare. Mă încântă sloiul
de gheață cu care m-am înconjurat de jur împrejur. Îmi e confortabil în
mijlocul ei. Am căpătat o anumită ordine interioară, dar ceva tot îmi lipsește, așa cum toate aceste cuvinte, pe care,
scriindu-le, pot zice că m-au ales - cum să ți-o spun fără să zâmbesc?, de ele am nevoie doar atunci când am nevoie
de tine.
Știu că ai tresărit când m-ai revăzut. Te-am privit, încercând să te memorez. În depărtare se auzea sirena unei ambulanțe. Era ora la care ți-ai fi dorit, poate, să mă îmbrățișezi, lucru pe care nu l-ai
făcut niciodată, iar eu ți-aș fi vorbit despre normalitate. Am fi băut o cafea
împreună, ascultând blues. Ți-aș fi povestit despre cum nu mă mai trage să îmi
scriu cartea, pentru că te-am uitat, și că, dacă mai există ceva, totul e-n
aer. Ești liber, dragoste, să captezi totul printr-un simplu inspir. Cu și fără
strângeri de inimă. În mijlocul cuvintelor și în îndelungata-mi tăcere le va
succede. Timpul își înfige buzele în gâtul prezentului care-i permite sucusiunea și, pe propriu-i val, continuă să existe.
