joi, 12 noiembrie 2015

Timpul continuă să existe

Lăsăm uitarea: albă, zdrelită și roasă
Să se așeze pe toate ca o plapumă groasă

Deși uneori mă aflu la două bătăi de inimă distanță de a mă reîndrăgosti de tine, m-am baricadat cu atâtea reguli, încât nu mă mai simt capabilă să mă las traversată de sentimente. Mi-e dor să te iubesc, dar dorul meu este ca o tuse seacă, lipsită de reverberații, care se autopercepe ca fiind ”începutul unui proces patologic”. Unde îmi ești?
 Despre tine nu pot scrie decât în singurătate. Cu tine mi-ar plăcea pur și simplu să înconjur aceste toamne reci, și-n anul acesta, cu miros de frunze descompuse, ce-mi umplu alveolele, descărnându-mi inima. Mai am atâtea să îți spun, dar au rămas între noi doar câteva ploi, doar câteva cețuri, doar câteva catastrofe; atât de puține, încât pur și simplu nu o să mai apuci să m-auzi. Și asta nu doare. Mă încântă sloiul de gheață cu care m-am înconjurat de jur împrejur. Îmi e confortabil în mijlocul ei. Am căpătat o anumită ordine interioară, dar ceva tot îmi lipsește, așa cum toate aceste cuvinte, pe care, scriindu-le, pot zice că m-au ales - cum să ți-o spun fără să zâmbesc?, de ele am nevoie doar atunci când am nevoie de tine.

Știu că ai tresărit când m-ai revăzut. Te-am privit, încercând să te memorez. În depărtare se auzea sirena unei ambulanțe. Era ora la care ți-ai fi dorit, poate, să mă îmbrățișezi, lucru pe care nu l-ai făcut niciodată, iar eu ți-aș fi vorbit despre normalitate. Am fi băut o cafea împreună, ascultând blues. Ți-aș fi povestit despre cum nu mă mai trage să îmi scriu cartea, pentru că te-am uitat, și că, dacă mai există ceva, totul e-n aer. Ești liber, dragoste, să captezi totul printr-un simplu inspir. Cu și fără strângeri de inimă. În mijlocul cuvintelor și în îndelungata-mi tăcere le va succede. Timpul își înfige buzele în gâtul prezentului care-i permite sucusiunea și, pe propriu-i val, continuă să existe.

Niciun comentariu: