„Doamne!
Știu că majoritatea problemelor se rezolvă de la sine, așa că dă-mi răbdare.”

(Antoine de Saint Exupery)

"Oamenii puternici sunt liberi sa faca aproape tot ce-si doresc, insa nici cei mai puternici oameni nu pot sa aleaga ce sa-si doreasca. Iar eu nu fac parte dintre cei mai puternici."

Amos Oz, Soțul meu, Mihael

ARTĂ

(click pentru zoom)

Eu n-am timp de romantism în miez de octombrie, dar alții au.

Ursul și Profesoara

      Doamna Profesor se plimba de colo-colo în sala de curs, zicându-le studenților ”Dacă ați ales să fiți farmaciști pentru bani, îmi pare rău, dragilor, dar nu se mai câștigă chiar atât de bine. Ha ha”. Apoi s-a oprit lângă fereastră, adăugând ”Nu vă plouă, nu vă ninge! Aveți un acoperiș deasupra capului! Nu vă e chiar atât de rău. Nu?”. După umărul dânsei, prin geam, studenții puteau vedea cum un urs se plimbă pe acoperișul blocului de vis-a-vis, căscând gura cu furie din vreme în vreme. Profesoara zâmbea, de parcă ideile pe care le spunea îi umpleau sufletul de bucurie, cu toate că și dânsa era Farmacist, iar studenții se uitau îngroziți la ursul de după geam. ”Cozile și graba mai acoperă ceea ce nu știți; nu trebuie să le știți pe toate, nu-i așa?”, se completa veselă Profesoara, spunând ”Da` de ce vă uitați așa îngroziți la mine? Am ceva în păr?”. Studenții erau paralizați și nu puteau scoate o vorbă, în timp ce ursul sărise de pe acoperiș și acum alerga ca fulgerul înspre fereastra sălii de curs. ”Oricum voi învățați doar în sesiune și atunci e sub semnul întrebării dacă învățați sau nu!” mai spuse Profesoara, moment în care ursul se izbi în geam, spărgându-l și laba lui dreaptă pătrunsese în sală, când toți au început să strige speriați; noroc însă că polițiștii au reușit să-l împuște cu un tranchilizant în coaste și atunci ursul s-a scurs pe fereastră ca o picătură gigantică de ploaie. În seara aceea, chiar înainte să plece, Profesoara a uitat să le ureze studenților ”Poftă bună!”, așa cum le ura de obicei. 

Noaptea respir prin tine

Mă doare-adânc

Această toamnă

Melancolică și ștearsă

Căci cerul mi-e pustiu

Pe plaja arsă

A timpul timid și viu.

Nu-mi pasă de arginți

Și nici de noi victorii

Nu vreau să văd înfrânți

Când o-nflori bujorii

Dușmanii mei.

Nu-mi pasă de a turmei

Răzvrătiri interioare

`Mi-mușc limba, dar

Nu-mi pasă de onoare.

În lumea asta mare

Lipsită de virtuți
Te rog un singur lucru

Te rog să nu mă uiți.

      Dacă aș putea zbura ca o pasăre, n-aș face asta, pentru că în zbor, de invidie, m-ar putea ciupi pescărușii, iar eu n-am clanț să îi ciupesc înapoi.

(Atâta spaimă și-ntristare)

Atâta spaimă și-ntristare -atâta gheață

Azi cum adormi? Dar mâine dimineață?

S-au terminat minunile, un vierme nesătul

E răsăritul și ne-mpinge la un surâs credul

Încrezător, umil, ucis pe dinăuntru

În corpul meu amestecatu-s-a cu lutu`

Demonica lucrare-a sorții în care te îneci.

Azi ceru-și strânge stelele-n cătușe reci,

Iar marea tulburată e așa măruntă!

Azi s-a smintit destinul care ne încruntă,

Căci ziua și cu noaptea nu și-au mai vorbit.

Nu mă pricep la oameni, însă te-am iubit.

-Nghițită-i vremea-n care-mi clocoteai în vine,

Și totuși sunt cu tine... mereu voi fi cu tine.

(Îmi mușc un pumn)

Îmi mușc un pumn, gândindu-mă la tine

Și iar îl mușc, mi-e trist, un corb s-așază

Lângă mine; iar peste lac burează,

Croncăie corbul cât vocea îl ține.

Nu merită, îi zic, nu îi mai scrie poezii!

Nu mai urla! Nu defula! Nu te expune!

Stai drept, noi suntem burjoazi

O cioară și o umbră de tăciune

Legați cu funii-lanțuri de o apă

Cu sufletul golit, cu gânduri`le deșarte

Nu cântărești nici cât o ceapă degerată,

Toarnă-ți sminteala-n alta parte!

Degeaba-ncerci să-mi turuiești cuprinsul.

Îl știu! Și mie-n miez însângerat mi-e visul.

În filele minții mele

Vezi demoni în oglindă,

își schimbă-nfățișarea

Și rănile-mi alină,

Cerșindu-mi orb iertarea.

Jazz-ul mă înconjoară

Cu pași dezorientați

Vă rog, nu-mi mai

intrați în inimă-ncălțați!

Nu, nu mai știu ce-i aia

Trăirea idolatră.

S-a stins, s-a stins scânteia,

Jăratecul din vatră...

Îți pasă ție oare,

să-mi fie mie bine?

Eu mă desprind încet,

Eu mă desprind de tine.

      Citesc ”Salutări lui Troțki” de Dumitru Crudu - o carte suculentă de proză scurtă.

      Eu nu pot să nu zâmbesc când sunt cu marea.

Sonnet I de William Shakespeare

Întoarcere

From fairest creatures we desire increase,

That thereby beauty's rose might never die,

But as the riper should by time decease,

His tender heir might bear his memory:

But thou contracted to thine own bright eyes,

Feed'st thy light's flame with self-substantial fuel,

Making a famine where abundance lies,

Thy self thy foe, to thy sweet self too cruel:

Thou that art now the world's fresh ornament,

And only herald to the gaudy spring,

Within thine own bud buriest thy content,

And, tender churl, mak'st waste in niggarding:

Pity the world, or else this glutton be,

To eat the world's due, by the grave and thee.

Traducere de Ecaterina Ștefan
Întoarcere

Tu, puritate, vreau să te văd crescând

În trandafirul care nu se stinge,

Seara petalele ți se vor umple-n sânge,

Eu nu te voi uita, dar te-oi vedea murind.

În ochii de sub pleoapa-ți alcalină

Minciuna dăruită flăcării chemare

Vrăjmaș înfometată își înghite vina

În carcera pedepsei lipsite de iertare.

Tu, mugure al dimineții, în grădină

Ce-anunți, ici, primăvara, cu sclipire

Și-ngropi minunea sub a ta cortină

Pieită crud și fără de iubire.

Îndură-te! Nu trage după tine

Speranța care lumii se cuvine.

Traducere de Cristian Vasiliu
întoarcere

 Din trunchiul rozei pure cerem mladă,

Să-i ducă înflorirea mai departe,

Când toamna-ncep petalele să-i cadă

Şi s-o-nnoiască dincolo de moarte;

Dar tu asmuţi cu ochii tăi scânteia

Pe rugul ce te-aşteaptă-n vârf, mereu,

Arunci, înfometat, cămării cheia

Şi eşti duşmanul dulcelui tău eu;

Tu, cel ce-anunţi cu strălucirea feţii

În lumea-ntreagă, vesel, primăvara,

Îngropi în tine mugurele vieţii

Precum avaru-n tainiţe – comoara.

Nu irosi speranţa vie-a lumii

Şi nu uita că-n groapă eşti al humii.

Traducere de Gheorghe Tomozei
întoarcere

Frumoaselor făpturi le vrem vlăstare

iar frumuseţii-un spor de dăinuire

 şi-n acest chip, plăpând urmaş transpare

purtându-i umbra, florii-n veştejire.

 Dar tu ce-n ochii tăi îţi afli rug

hrănindu-l cu-a ta flacără, din greu,

duci foame unde-a fost cândva belşug,

însuţi vrăjmaş al dulcelui tău eu.

Tu, care eşti podoaba blândă-a firii

şi-al primăverii crainic de nădejde

ţi-ngropi în muguri florile iubirii

şi eşti calicul care risipeşte.

Ai milă: ce-i al lumii nu prăda

Cu gura gropii şi cu gura ta...

Traducere de Radu Ştefănescu
(întoarcere)

Pe cei frumoşi i-am vrea nemuritori,

La umbra lor lumina să ne crească,

Cum florilor, trecutele culori

Lăstarii să ne mai făgăduiască.

Doar tu, cu ochii-ţi dulci te-mpărtăşeşti

Şi-n van îţi laşi fluidele să ardă.

Îţi eşti duşman? O lume văduveşti

De taina lor, când singuri se dezmiardă.

Tu, mesager de-Aprilie, ce-atingi

Desăvârşirea, lumilor podoabă,

În mugurul abia ieşit te stingi:

Sărac e rodul cel cules cu grabă.

Îndură-te, nu te lăsa-ngropat

Cu tot cu har, cât nu te-ai semănat...

Traducere de Axel H. Lenn
(întoarcere)

Perpetuăm a lumilor splendoare

Să n-afle roza frumuseţii moarte,

Cum timpul trece peste fiecare,

De-acelaşi gând urmaşii s-aibă parte;

Dar tu, retras în ochii tăi, senin

Te risipeşti hrănind a ta lumină,

Robit de foame în belşug deplin,

Ţie duşman, îţi cauţi aprig vină.

Podoabă astăzi lumii dacă-i eşti,

Şi-al primăverii unic vestitor,

Vrei împlinirea-n muguri s-o striveşti,

Fără urmaşi, avar risipitor.

Ai milă, sau vom pierde gândul sfânt

Şi-al lumii rost, cu tine în mormânt.

Traducere de Radu Cârneci
(întoarcere)

 Făpturile alese le vrem a dăinuire

Iar sfânta frumuseţe a înflori în plus;

În acest fel, fragilul urmaş devine mire

Şi, veştejindu-şi umbra, rămâne-al ei supus.

Chiar tu ce în privire porţi vieţuirii rugul,

Hrănind cu-ndemânare pe Cel ce te pătrunde,

 Cu foamea-ţi nebunească epuizezi belşugul,

Vrăjmaş fără de saţiu al firii tale blânde.

Podoabă eşti a firii şi primăverii crainic

Reîngropând în muguri minunile de dor

Ce copleşesc pe cale tot ce ne pare trainic:

Da, eşti precum calicii, nevrând, risipitor.

Ai grijă de al lunii tezaur, nu-l prăda

Şi nu-l lăsa pieirii, pierind prin gura ta…

Traducere de Neculai Chirică
(întoarcere)

Frumoasele făpturi le vrem sporite

Să n-aibă floarea frumuseţii moarte;

Când vor pieri, cu vremea, ofilite,

Urmaşul firav chipul lor să-l poarte.

Tu, însă, robul strălucirii tale,

Ca să-ţi hrăneşti lumina, arzi mereu;

Înfometând îmbelşugata-ţi cale

Ajungi vrăşmaşul dulcelui tău eu.

Tu, astăzi lumii fragedă cunună

Şi unic sol al mândrei primăveri,

Îngropi în proprii muguri voia-ţi bună

Şi-ţi iroseşti, zgârcindu-te, averi.

Îndură-te! Nu mistui prin tine

Sau prin mormânt, ce lumii se cuvine!