"La capitolul educație suntem pe locul 32 din 40 într-un top mondial al țărilor dezvoltate, înainte fiind Grecia (30) și Bulgaria (31), iar după noi Chile (33)."

Apoi se întreabă unii cum de ieșim așa ”șmecheri” din școala românească. Niște minunății. Niște diamante; buni-bunuți de ținut în vitrină, dacă nu ne punem osul la treabă să ne cizelăm singuri.

sursă

   Mă întreb uneori dacă există vreo diferență între mormintele perfecționiștilor și mormintele celor care se lasă duși de val în orice direcție, oricare ar fi intensitatea vântului și mă întreb la ce bun se zbat primii și pentru ce... Suntem mai mici decât un mușuroi de furnici și mai trecători decât o generație de lăcuste. Suntem mai slabi decât un clar de lună când e luna înjumătățită. Orice ne-am dori, încetează să ne mai scânteieze interiorul în momentul în care se împlinește. Imaginația ne face să iubim, dar și să turbăm de furie. Realitatea e aproape întotdeauna alta decât cea pe care ne-o închipuim. Oricâți oameni minunați am cunoaște, urmează să îi cunoaștem pe alții încă și mai minunați de atât. Aspirațiile noastre sunt infinite și ridicole și umane și stupide și rezonabile și toate la un loc. Îi pierdem stupid și brutal pe cei despre care nici măcar nu bănuim că în fața lor avem o singură șansă: prima și ultima. Din greșeli, nu învățăm aproape nimic, dar o luăm de la capăt, fiindcă ne trezește lumina soarelui, apoi necesitățile, și tot așa mai departe, din răsărit în apus, suntem un cumul de sentimente și stări și aspirații și incertitudini și pierderi. O, dar mai ales pierderi! Când tot ce ne atinge, mai devreme sau mai târziu ne trădează, când nepăsarea exteriorului apasă și etalează o inerție care doare, sau o răutate voită, care rănește, când toate promisiunile primite sunt numai fațetele unei minciuni, când însăși natura umană arată din ce genă imperfectă provin supraviețuitorii zilei de azi, ne putem promite loialitate doar nouă înșine, și asta din simplul motiv că nu avem cum să ne desprindem de ceea ce suntem.

   ”Există nave destinate să ajungă în multe porturi, dar nici una să ajungă și la viața care nu doare, cum nu există nici debarcare acolo unde este uitarea. Toate s-au întâmplat cu multă vreme în urmă, dar nefericirea mea este încă și mai veche.
    În asemenea zile de suflet ca azi simt pe deplin, în toată conștiența corpului meu, că nu sunt decât o tristă creatură în care s-a zbătut Viața.”

*dintr-o scrisoare de-a lui Fernando Pessoa către Sa-Carneiro, Lisabona, 1916

   ”Fetița stătea încă pe marginea prăpastiei, pe locul unde pământul alunecase, privind nedumerită în jurul ei. Cam la vreo patru metri sub ea nu se mai zărea decât o masă de noroi și pietre, acolo unde numai cu câteva secunde în urmă fusese pământ solid. Marginile prăpastiei se frângeau, declașând mici avalanșe de noroi și pietre, împinse de apa din canalele de scurgere. Simți cum îi alunecă picioarele, în timp ce încerca să facă un pas înapoi și o altă fâșie mare de pământ începu să se disloce, așa încât se opri împietrită, strângând în pumnul ei mic o ultimă bucățică de turtă. Călcâiul i se afundă în pământul moale, încercând să-și mențină echilibrul.
- Nu te mișca! strigă un bătrân.
- Pleacă de pe muchie! urlă un altul.
   Iar ceilalți priveau așteptând cu răsuflarea tăiată să vadă ce hotărăsc zeii. Apoi, o altă bucată din margine se desprinse și se prăvăli, ducând-o la vale și pe fetiță. Din fericire, fu îngropată numai puțin, doar până la genunchi. Se asigură că bucățica de turtă era salvată și izbucni în plâns.”

Nobila Casă, James Clavell

Totul mă obosește, inclusiv ceea ce nu mă obosește. Fericirea mea e la fel de dureroasă ca și durerea mea. Dacă numai aș putea fi un copil care navighează o corabie de hârtie într-o cisternă din fermă, cu un baldachin rustic din spalierul unei vițe de vie încrucișate, proiectând dame de lumina soarelui și umbre verzi pe suprafața întunecată și strălucitoare a unei pânze de apă.

Există un strat subțire de sticlă între mine și viață.

Oricât de clar aș vedea și aș înțelege viața, nu o pot atinge.

Să-mi raționalizez tristețea? Pentru ce, dacă raționalizarea cere efort? Oamenii triști nu pot depune efort.

Nu pot să renunț nici măcar la acele banale fapte ale vieții pe care le detest. A renunța este un efort, și eu nu am în mine ambiția să fac vreun efort.

Cât de des regret că nu sunt șoferul acelei mașini sau birjarul acelei căruțe! Orice banalitate imaginară din viețile altora, pentru că nu este a mea, mă umple entuziast cu dorința de a o avea, așa cum mă umple cu pustietatea celorlalți!

Dacă aș fi fost unul dintre ei, nu mi-ar fi fost groază de viață ca de un Lucru, și gândurile vieții ca Întreg nu ar fi zdrobit umerii gândirii mele.

Visele mele sunt un adăpost stupid, ca o umbrelă împotriva fulgerului.

Sunt atât de apatic, atât de patetic, atât de scurt în gesturi și fapte.

 Oricât de adânc aș săpa în mine, toate potecile viselor mele duc către defrișarea anxietății.

 Sunt timpuri în care visele mă înșeală chiar și pe mine, un visător obsesiv, și atunci văd lucrurile în detalii vii.

 Ceața în care mă refugiez se disipă. Și fiecare margine vizibilă taie pielea sufletului meu. Fiecare lucru aspru pe care îl văd răsucește rana din mine care îi recunoaște asprimea.

Greutatea vizibilă a fiecărui obiect cântărește mult înăuntrul sufletului meu.

E ca și cum viața mea ar alege să fie învinsă de către ea însăși.

 Cărucioarele din stradă murmură încet, distinse sunete ce par a fi acordate cu somnolența mea. E prânzul, dar am rămas în oraș. Este o zi caldă, puțin înnorată.

Și sunetele care, din anumite motive, ar putea fi somnolența mea, sunt exact ca ziua.

…

 

Tot ce iubim sau pierdem - lucruri, ființe umane,

sensuri - ne freacă pielea și ajunge astfel la suflet și în ochii lui Dumnezeu evenimentul nu este mai mult decât această briză care nu mi-a adus nimic în afară de o ușurare imaginară, momentul propice și mijlocul de a pierde totul splendid.

Fernando Pessoa, The Book of Disquiet

   "Stăpânesc una dintre regulile de bază ale supraviețuirii în raport cu viața și toate elementele care o compun: anume, niciodată nu voi cere de la ea, ceea ce eu nu voi putea să-i ofer vreodată."

Florin Otrocol

Landscape Painting by Rob Piercy

 

    Orice lucru mare e posibil să fie înfăptuit. E destul să ai un plan bun pentru el, plus ambiție și organizare.

   Ne-am dus să ne plimbăm la mare 10 minute și fix atunci a aterizat un hidravion pe apă. Numai că nu a ieșit din el Xavier Dolan să ne invite la un zbor. Asta e. Poate data viitoare.

SHUBERT

p.370

   ”Nu mi-am lăsat niciodată sentimentele să afle ce am de gând să le fac să simtă. Mă joc cu senzațiile mele ca o prințesă plictisită cu pisicile sale mari și vicios de agile. Trântesc ușile în mine când anumite senzații sunt pe cale să treacă în ideea de a se realiza. Curăț rapid calea obiectelor mentale care ar putea să le transforme în gesturi.

   Mici fraze pline de nonsens inserate în conversațiile pe care pretindem că le avem, afirmații lipsite de înțeles făcute din cenușa celorlalți, afirmații egale în lipsă de înțeles...

-          Privirea ta îmi amintește muzica auzită pe o barcă în mijlocul unui râu misterios înconjurat de păduri pe țărm...

= Nu spune că este o noapte rece cu lună plină. Mă deranjează nopțile cu lună plină... Există oameni care chiar cântă muzică în nopțile luminate de lună...

-          Este și o posibilitate... una nefericită, desigur... dar privirea ta evident vrea să fie nostalgică în legătură cu ceva... în falsitatea expresiei tale văd multe dintre iluziile pe care le-am avut...

= Te pot asigura că uneori simt ceea ce spun și chiar, în ciuda faptului sunt femeie, ceea ce spun prin privirea mea...

-          Nu ai fost cam aspră cu tine? Oare noi chiar simțim ceea ce credem că simțim? Această conversație, spre exemplu, are vreo tangență cu realitatea? Sigur nu. Ar fi inadmisibil într-un roman.

= Și cu motive bine întemeiate... Uite, nu sunt absolut convinsă că vorbesc cu tine... În ciuda faptului că sunt femeie, mi-am făcut datoria să fiu o ilustrație pe coperta cărții unui artist nebun... Unele dintre detaliile mele sunt prea precise... Îmi dau seama că lasă impresia unei realități suprasolicitate, forțate. Ca și copil am vrut să fiu regina unuia dintre costumele afișate într-un pachet de cărți pe care le aveam acasă... Mi se părea o vocație atât de pasionant eraldică... Pentru un copil, bineînțeles, asemenea aspirații morale sunt comune... Abia mai târziu, când toate aspirațiile noastre sunt imorale, începem să ne gândim cu adevărat la asta...

-          Întrucât niciodată nu am vorbit cu copiii, am încredere în instinctul lor artistic... Adică, știi tu, chiar și acum, în timp ce vorbesc, încerc să te fac să înțelegi adevăratul înțeles al lucrurilor pe care mi le-ai spus. Mă ierți?

= Nu pe deplin... Noi nu ar trebui niciodată să măsurăm în adâncime sentimentele pe care alți oameni pretind că le-ar avea. Ei sunt întotdeauna prea intimi... Nu te gândi că nu mă rănește că dau mai departe aceste secrete intime, care toate sunt false, dar care reprezintă adevăratele zdrențe ale pateticului meu suflet... Cel mai deplorabil lucru despre noi, crede-mă, este ceea ce noi în realitate nu suntem, și tragediile noastre cele mai oribile au loc în ideea că noi ne avem pe noi înșine.

-          Asta este atât de adevărat... De ce o spui? M-ai rănit. De ce să ruinezi constanta irealitate a conversației noastre? În acest fel ea devine aproape că o interschimbare plauzibilă la un set de mese de ceai, între o femeie frumoasă și un visător al senzațiilor.

= Ai dreptate... Acum e rândul meu să-ți cer iertare... Dar am fost distrasă și realmente nu am observat că am spus ceva ce are sens... Hai să schimbăm subiectul... Cât de târziu este întotdeauna!... Nu te întrista din nou – propoziția pe care abia am spus-o , în cele din urmă, este un nonsens complet...

-          Nu-ți cere scuze și nu acorda vreo atenție lucrurilor despre care vorbim... Fiecare conversație bună ar trebui să fie un monolog cu două căi... Finalmente ar trebui să fim incapabili să spunem dacă noi chiar am vorbit cu cineva sau pur și simplu ne-am imaginat conversația... Cea mai bună și cea mai profundă conversație, cel puțin cea moral instructivă, este cea pe care romancierii o au între două personaje din propriile lor cărți. Spre exemplu...

= Pentru numele lui Dumnezeu! Nu-mi spune că ai în gând să-mi citezi un exemplu! Asta se întâmplă numai în cărțile de gramatică; poate ai uitat că noi nici măcar nu le citim.

-          Ai citit vreodată un manual de gramatică?

= Niciodată. Întotdeauna am disprețuit cunoașterea felului corect de a spune ceva... Tot ce mi-a plăcut în manualul de gramatică au fost excepțiile și pleonasmele... Să eviți regulile și să spui lucruri inutile însumează atitudinea modernă esențială. Am spus-o corect?...

-          Absolut... Ceea ce în mod special irită în gramatică (ai observat cât de nemaipomenit de imposibil este pentru noi să vorbim despre asta?) – cea mai iritantă parte a gramaticii este capitolul de verbe, câtă vreme acestea sunt cele care dau înțeles frazelor... O propoziție sinceră ar trebui întotdeauna să aibă orice număr de posibile înțelesuri... Verbele!

...Un prieten de-al meu care s-a sinucis – de fiecare dată când am o conversație lungă îmi sinucid un prieten – avea în gând să-și dedice întreaga viață pentru a distruge verbele...

= De ce s-a sinucis?

-          Stai, eu încă nu știu... A vrut să descopere și să dezvolte o metodă pentru a nu completa propozițiile în secret. Avea obișnuința să spună că era în căutarea microbului înțelesului... El s-a sinucis – da, desigur – pentru că într-o zi a realizat ce responsabilitate imensă își asumase și asta l-a făcut să sară de pe fix... Un revolver și...

= Nu, este absurd... Chiar nu vezi că nu ar fi putut să fie un revolver... Un om ca acesta nu se împușcă niciodată în cap... Tu înțelegi doar foarte puțin despre prietenii pe care nu i-ai avut niciodată... Este un defect serios, știi asta... Cea mai bună prietenă a mea, o tânără răpitoare pe care am inventat-o...

-          Înțelegi?

= Pe cât se poate... Dar fata asta, nu-ți poți imagina....

    Aceste două figuri sigur nu au avut această conversație stând la masa de ceai. Dar erau atât de aranjați și bine îmbrăcați încât le-ar fi fost rușine să nu comunice în acest fel... Iată de ce am scris această conversație, ca ei s-o fi avut... gesturile lor, manierele, privirile și zâmbetele jucăușe – acele scurte interludii în conversații când încetăm să ne simțim existența – au exprimat clar ceea ce au pretins să raporteze fidel... După aceea, și-au văzut de calea lor separat, fiecare căsătorindu-se cu altcineva (câtă vreme ei cred că sunt mult prea asemănători încât să se căsătorească unul cu celălalt), dacă într-o zi se va întâmpla să vadă aceste pagini, cred că ei vor recunoaște ceea ce niciodată nu ar fi spus și îmi vor fi recunoscători pentru că am interpretat cu atâta acuratețe nu doar ceea ce sunt în realitate, dar de asemenea și ceea ce ei niciodată și-ar fi dorit să fie sau cel puțin nu au știut că sunt... Dacă ei mă citesc, pot crede că asta este ceea ce ei cu adevărat au spus. În cuvintele pe care ei le-au auzit aparent unul de la celălalt au lipsit atâtea lucruri, cum ar fi parfumul din aer, aroma ceaiului, sensul florii de corsaj pe care a purtat-o la piept... Deși nu au fost spuse niciodată, aceste lucruri au fost parte din conversație... Toate aceste lucruri au fost acolo, și astfel, sarcina mea nu este să scriu literatură, ci istorie. Eu reconstruiesc, completez ce lipsește, și asta îmi va servi drept scuză în fața lor, pentru că am tras cu urechea la ceea ce ei nu au spus și nu ar fi vrut să spună.”

Fernando Pessoa, The Book of Disquiet

Doar înăuntrul imaginației viața poate fi perfectă, oricât de tânăr, bogat, împlinit sau sănătos ai fi.

Cu ce se ocupă un bun scriitor? (Încontinuu) cu arta de a-și seduce cititorul.

     În această epocă metalică a barbarilor, doar neobosita noastră capacitate de a visa, a analiza și a captiva poate împiedica degenerarea personalității noastre în nimic altceva decât o personalitate ca a tuturor celorlalți.

   Tot ce este real în senzațiile noastre se rezumă la exact ceea ce dețin ceilalți din ce nu este al nostru. Senzațiile care ne sunt comune tuturor ne constituie realitatea. Individualitatea senzațiilor noastre, prin urmare, rezidă în orice au ei din ce este greșit. Ce plăcere mi-ar da să văd un soare colorat stacojiu! Cât de total și exclusiv al meu ar fi acesta!

Fernando Pessoa, The book of disquiet

Radu Gyr – Florile

Sunt flori ce-ţi ies în drum să te sărute

şi-ţi gângure crâmpeie de voroave.

Altele mici şi proaste şi gângave

au ochi adânci şi-ntrebători de ciute.

Unele cântă, altele spun snoave,

cârciumărese zvelte şi limbute.

Sunt flori ce parcă tremură lăute

se spovedesc şi-nchină cruci firave.

Sunt flori cu străluciri de spade goale,

flori cu obraji şi gene lungi de îngeri,

flori îmbrăcate-n platose şi zale,

flori prăbuşite-n lacrimi şi înfrângeri,

flori ce te mustră şi te-nfruntă-n cale

şi flori care te iartă că le-nsângeri.