p.370

   ”Nu mi-am lăsat niciodată sentimentele să afle ce am de gând să le fac să simtă. Mă joc cu senzațiile mele ca o prințesă plictisită cu pisicile sale mari și vicios de agile. Trântesc ușile în mine când anumite senzații sunt pe cale să treacă în ideea de a se realiza. Curăț rapid calea obiectelor mentale care ar putea să le transforme în gesturi.

   Mici fraze pline de nonsens inserate în conversațiile pe care pretindem că le avem, afirmații lipsite de înțeles făcute din cenușa celorlalți, afirmații egale în lipsă de înțeles...

-          Privirea ta îmi amintește muzica auzită pe o barcă în mijlocul unui râu misterios înconjurat de păduri pe țărm...

= Nu spune că este o noapte rece cu lună plină. Mă deranjează nopțile cu lună plină... Există oameni care chiar cântă muzică în nopțile luminate de lună...

-          Este și o posibilitate... una nefericită, desigur... dar privirea ta evident vrea să fie nostalgică în legătură cu ceva... în falsitatea expresiei tale văd multe dintre iluziile pe care le-am avut...

= Te pot asigura că uneori simt ceea ce spun și chiar, în ciuda faptului sunt femeie, ceea ce spun prin privirea mea...

-          Nu ai fost cam aspră cu tine? Oare noi chiar simțim ceea ce credem că simțim? Această conversație, spre exemplu, are vreo tangență cu realitatea? Sigur nu. Ar fi inadmisibil într-un roman.

= Și cu motive bine întemeiate... Uite, nu sunt absolut convinsă că vorbesc cu tine... În ciuda faptului că sunt femeie, mi-am făcut datoria să fiu o ilustrație pe coperta cărții unui artist nebun... Unele dintre detaliile mele sunt prea precise... Îmi dau seama că lasă impresia unei realități suprasolicitate, forțate. Ca și copil am vrut să fiu regina unuia dintre costumele afișate într-un pachet de cărți pe care le aveam acasă... Mi se părea o vocație atât de pasionant eraldică... Pentru un copil, bineînțeles, asemenea aspirații morale sunt comune... Abia mai târziu, când toate aspirațiile noastre sunt imorale, începem să ne gândim cu adevărat la asta...

-          Întrucât niciodată nu am vorbit cu copiii, am încredere în instinctul lor artistic... Adică, știi tu, chiar și acum, în timp ce vorbesc, încerc să te fac să înțelegi adevăratul înțeles al lucrurilor pe care mi le-ai spus. Mă ierți?

= Nu pe deplin... Noi nu ar trebui niciodată să măsurăm în adâncime sentimentele pe care alți oameni pretind că le-ar avea. Ei sunt întotdeauna prea intimi... Nu te gândi că nu mă rănește că dau mai departe aceste secrete intime, care toate sunt false, dar care reprezintă adevăratele zdrențe ale pateticului meu suflet... Cel mai deplorabil lucru despre noi, crede-mă, este ceea ce noi în realitate nu suntem, și tragediile noastre cele mai oribile au loc în ideea că noi ne avem pe noi înșine.

-          Asta este atât de adevărat... De ce o spui? M-ai rănit. De ce să ruinezi constanta irealitate a conversației noastre? În acest fel ea devine aproape că o interschimbare plauzibilă la un set de mese de ceai, între o femeie frumoasă și un visător al senzațiilor.

= Ai dreptate... Acum e rândul meu să-ți cer iertare... Dar am fost distrasă și realmente nu am observat că am spus ceva ce are sens... Hai să schimbăm subiectul... Cât de târziu este întotdeauna!... Nu te întrista din nou – propoziția pe care abia am spus-o , în cele din urmă, este un nonsens complet...

-          Nu-ți cere scuze și nu acorda vreo atenție lucrurilor despre care vorbim... Fiecare conversație bună ar trebui să fie un monolog cu două căi... Finalmente ar trebui să fim incapabili să spunem dacă noi chiar am vorbit cu cineva sau pur și simplu ne-am imaginat conversația... Cea mai bună și cea mai profundă conversație, cel puțin cea moral instructivă, este cea pe care romancierii o au între două personaje din propriile lor cărți. Spre exemplu...

= Pentru numele lui Dumnezeu! Nu-mi spune că ai în gând să-mi citezi un exemplu! Asta se întâmplă numai în cărțile de gramatică; poate ai uitat că noi nici măcar nu le citim.

-          Ai citit vreodată un manual de gramatică?

= Niciodată. Întotdeauna am disprețuit cunoașterea felului corect de a spune ceva... Tot ce mi-a plăcut în manualul de gramatică au fost excepțiile și pleonasmele... Să eviți regulile și să spui lucruri inutile însumează atitudinea modernă esențială. Am spus-o corect?...

-          Absolut... Ceea ce în mod special irită în gramatică (ai observat cât de nemaipomenit de imposibil este pentru noi să vorbim despre asta?) – cea mai iritantă parte a gramaticii este capitolul de verbe, câtă vreme acestea sunt cele care dau înțeles frazelor... O propoziție sinceră ar trebui întotdeauna să aibă orice număr de posibile înțelesuri... Verbele!

...Un prieten de-al meu care s-a sinucis – de fiecare dată când am o conversație lungă îmi sinucid un prieten – avea în gând să-și dedice întreaga viață pentru a distruge verbele...

= De ce s-a sinucis?

-          Stai, eu încă nu știu... A vrut să descopere și să dezvolte o metodă pentru a nu completa propozițiile în secret. Avea obișnuința să spună că era în căutarea microbului înțelesului... El s-a sinucis – da, desigur – pentru că într-o zi a realizat ce responsabilitate imensă își asumase și asta l-a făcut să sară de pe fix... Un revolver și...

= Nu, este absurd... Chiar nu vezi că nu ar fi putut să fie un revolver... Un om ca acesta nu se împușcă niciodată în cap... Tu înțelegi doar foarte puțin despre prietenii pe care nu i-ai avut niciodată... Este un defect serios, știi asta... Cea mai bună prietenă a mea, o tânără răpitoare pe care am inventat-o...

-          Înțelegi?

= Pe cât se poate... Dar fata asta, nu-ți poți imagina....

    Aceste două figuri sigur nu au avut această conversație stând la masa de ceai. Dar erau atât de aranjați și bine îmbrăcați încât le-ar fi fost rușine să nu comunice în acest fel... Iată de ce am scris această conversație, ca ei s-o fi avut... gesturile lor, manierele, privirile și zâmbetele jucăușe – acele scurte interludii în conversații când încetăm să ne simțim existența – au exprimat clar ceea ce au pretins să raporteze fidel... După aceea, și-au văzut de calea lor separat, fiecare căsătorindu-se cu altcineva (câtă vreme ei cred că sunt mult prea asemănători încât să se căsătorească unul cu celălalt), dacă într-o zi se va întâmpla să vadă aceste pagini, cred că ei vor recunoaște ceea ce niciodată nu ar fi spus și îmi vor fi recunoscători pentru că am interpretat cu atâta acuratețe nu doar ceea ce sunt în realitate, dar de asemenea și ceea ce ei niciodată și-ar fi dorit să fie sau cel puțin nu au știut că sunt... Dacă ei mă citesc, pot crede că asta este ceea ce ei cu adevărat au spus. În cuvintele pe care ei le-au auzit aparent unul de la celălalt au lipsit atâtea lucruri, cum ar fi parfumul din aer, aroma ceaiului, sensul florii de corsaj pe care a purtat-o la piept... Deși nu au fost spuse niciodată, aceste lucruri au fost parte din conversație... Toate aceste lucruri au fost acolo, și astfel, sarcina mea nu este să scriu literatură, ci istorie. Eu reconstruiesc, completez ce lipsește, și asta îmi va servi drept scuză în fața lor, pentru că am tras cu urechea la ceea ce ei nu au spus și nu ar fi vrut să spună.”

Fernando Pessoa, The Book of Disquiet