Zi de surfing și de jacuzzi în mare.

Lebedele de pe fifth avenue de Melanie Benjamin

    O carte bijuterie în care sunt conturate reațiile și viața burgheză din New York-ul primelor decenii de după cel de-al doilea Război Modial, avându-l în prim plan pe cel mai răsfățat și plin de expresie scriitor american al timpului - Truman Capote, dar și lebedele lui: Slim, o femeie a cărei maniere au fost șlefuite de bărbați ca Hemingway, Cooper sau Hawks; Pamela Digby, fostă noră a unui prim-ministru, Marela Agnelli, o prințesă căsătorită cu moștenitorul regatului Fiat și draga de Babe, căsătorită cu Bill Paley, director al televiziunii CBS, un om important, adulat, dar care se lovea de cei care nu îl acceptau în lumea lor din cauza etniei sale ebraice, cum ar fi fost acel club de înot în care nu a fost primit. Rana se preschimba în furie și se vedea cumpărând alt Picasso, altă locuință, altă stație de televiziune, altă creație vestimentară pentru Babe, doar ca ceilalți să strângă din dinți văzând ce poseda, faptul că o poseda pe ea.

    Babe, femeia căreia i se cerea să fie perfectă, pe care nimeni nu a văzut-o niciodată demachiată, nici măcar soțul (dormeau în dormitoare diferite), care își lua notițe după fiecare masă legat de ce nu a fost bine la ce a gătit după spusele soțului, ca să nu se repete, și căreia i se spunea, inclusiv dinspre părinți ”fața e singura ta avere”. O mamă neglijentă, altminteri. Nimeni nu i-a văzut cicatricile, decât Truman o singură dată. Un fel de obiect decorativ pentru unii, dar nu și pentru el, True heart, cel care îi spune ”cuvintele mele n-ar izbuti niciodată să te descrie așa cum ești, dragă Babe”. 

    Truman, care avea mereu rezervat un dormitor plin cu flori, cu deschidere către grădină, în casa familiei Paley, cineva care îi aducea farmec în viață, omul care nu avea să fie niciodată stânjenit de ceea ce îi spune, confesându-i-se. Acea creatură blondă care își face apariția la miezul nopții pe terasă într-o pijama de mătase, plângându-se, ”Billl, stai cu mine, nu pot să adom!”, după o petrecere în care a dansat înflăcărat cu Bobolinkul său, uimindu-l pe Bill despre cum a putut să o facă să roșească și să transpire și să îi deranjeze părul soției sale sobre și impecabile pe care niciodată nu o mai văzuse așa, lăsându-l profund tulburat. 

   Cartea care conține cele mai multe bârfe posibil pe centimetru pătrat, iar lui Truman îi plăcea să le înflorească cât mai mult, ca să-și distreze prietenele. Despre timpul când Capote a scris ”Mic dejun la Tiffany” și mai ales capodopera sa ”Cu sânge rece”, iar mai apoi povestirea care a făcut pe cineva să înțepenească mortal cu revista în mână, citind-o. Despre eleganța și rafinamentul care semnifică ceva în ochii lumii, dar o lume goală, pustiită pe dinăuntru.

Jurnalul fericirii de Nicolae Steinhardt

     Am amânat mulți ani lectura acestei cărți despre care auzisem multe. Totul începe cu fragilitatea unui pahar pe care poate l-a spart, poate nu l-a spart. Cine știe? Apoi, într-un limbaj, simplu, dar și complex prin rețeaua de referințe și trimiteri, inclusiv prin repetiția unor parabole aritmetice, se descriu niște fapte, consemnate în ritm de jurnal, pe deplin captivant, de altfel, despre credință și poezie, dar mai ales despre cum acestea te pot salva în anumite împrejurări mai puțin fericite care însă pot deveni de-a dreptul euforice per se, doar datorită transformării naturale a lucrurilor, dar și pentru că literatura este și ea o realitate și uneori e destul ca ea să există cu frumusețea sa intactă pentru ca restul să poată fi tratat cu o nepăsare vulgară. Cât despre credință, când fraza cea mai de folos pentru a te apropia de creștinism este via Sir Thomas More care se adesă unui prieten: I trust I make myself obscure, dorind să-i acorde absoluta sa încredere și serioasa sinceritate, vorbindu-i; rămâne la ordinea fiecăruia să înțeleagă și să îmbrățișeze sau nu ceea în ce crede. Dacă fericirea a fost posibilă a fost posibilă în camera 34, e posibilă oriunde în lume.