trei fete la camin

Primul monolog

Căminul studenţesc. Odaie albă, strâmtă. În mijlocul odăii, o masă rotundă, neagră, cu trei taburete în jurul ei. Pe masă foi albe şi creioane colorate, o scrumieră şi Cola. M., aşezată pe tabureta din stânga, trasează carouri pe fundalul unui portret finisat. Se ridică. Ţine portretul câteva secunde în mâna dreaptă, apoi îl lasă pe masă.

M: (se uită la portret îngândurată) nu există dragoste, doar îndrăgostiţi, o mână stângând o altă mână, în timp ce picioarele se ating, nevinovat, sub masă. Şi tălpile se încing. Am încercat să ne amintim de la ce a pornit totul. Nimic intenţionat. Doar izbucnirea aceea e tsunami când un tsunami trebuie să se întâmple. Roma, fireşte că el e... Roma, acel Roma. Nu e perfect. Are şi o anume doză de tâmpenie. Nu e prea masculin prin felul lui de a fi. E chiar frustrat. Dar simt că mă iubeşte. Şi eu îl iubesc. Nu ştiu de ce. N-am habar. Dar nici n-aş sta să vă explic, dacă mi-aş putea explica măcar mie însămi. Uneori simt că parcă mi-ar citi gândurile. E galant şi simpatic. Cu el mă simt vie şi fericită. În mijlocul ploii se apleacă să-mi lege şireturile, îşi pierde ultimul autobus ca să... doar ca să-mi ţină de urât. De când e cu mine, vine cel mai târziu acasă, simte frică şi se ceartă cu ai lui cel mai mult. Şi e deosebit.
Ieri a fost ziua mea de naştere. Am împlinit 19 de ani. Iar Roma şi-a cam întrecut limitele. După ce a dat atâta băutură peste cap, golind pahare de diferite dimensiuni, vroia să facă o nebunie, să se refugieze în munţi, pe o noapte. Era timp ploios şi mult noroi. Ce stupid! bine că s-a oprit, că l-am oprit. Acum ar fi stat murdar şi zdrenţuit şi ciuruit pe dinăuntru, pe jumătate viu, cu dureri insuportabile de cap, chiar ca un chefal într-o baltă străină. De fapt, şi acum ţin minte, ieri îmi spunea ceva, mă întreba dacă mi s-a întâmplat vreodată să merg pe dealuri. Şi, mergând, să-mi simt hainele tot mai murdare, tot mai zdrenţuite. Să mă simt tot mai departe de lume, tot mai singură, iar blocurile în urmă să dispară, să nu mai conteze... iar eu îi repetam, îi tot repetam NU! îl acopeream insistent cu negaţii şi nici nu am auzit ce a spus până la sfârşit. A fost prima dată când nu s-a oprit din a povesti ceva care nu mă interesează. El e nebun! El s-ar fi dus până la capăt. Întotdeauna face totul până la capăt. Înainte să se întoarcă mi-a dat o alternativă. A zis că dacă se întoarce, mâine se va trezi alt om, va fi alt om. Am acceptat şi asta. Nu regret că am acceptat, dar mi-e frică de faptul că acel om care nu mai e Roma pe care îl ştiam... mă tem că omul care se trezeşte azi în pielea lui o să-mi insufle frică, că o să mă sperie, iar asta o să ne îndepărteze, nu vreau să ne îndepărteze ceva. A zis că vrea să rămână acolo în munţi ca în into the wild, că azi în sfârşit va deveni liber. Şi de aici a început toată povestea. Animalică stupiditate. Sus, în munţi, am zăbovit câteva clipe, discutând despre ceea ce ne dezgustă în umanitate, despre Steew din Family guy, despre cât de nasol e ultimul sezon din Scrubs, despre faptul că trebuie băut whisky, şi de scris poezie după whisky. Despre faptul că eu nu am ştiut până azi că VV şi CP sunt de trei ani împreună. Apoi am rămas tăcuţi. Prima noapte împreună nu se va uita niciodată. Săltarea stelelor de pe cer, în timp ce ne sfâşiam pătimaş buzele cu atingeri. Apoi, copacii înalţi, masivi şi bogaţi deasupra, de parcă ar fi fost nişte umbrele crescute acolo cât să ne acopere goliciunea. Apoi, drumul îndepărtat, urmele de paşi, care şi-au pierdut mirosul de om, cântarea cucului, adânciturile făcute de degete în pământ. Apoi, aerul umed al înălţimilor de munţi, felinarul stins, stratul subţire de ceaţă în orizont, corpul lui greu, dar liniştitor de aproape, senzuatitatea momentelor în care chiar credeam în ceea ce se întâmpla. Când ne-am trezit, era dimineaţa. Roma dormea lângă mine, cu braţele obosite lăsate pe sânii mei.

M. îşi toarnă într-un pahar Cola. Îl duce la gură, dar se răzgândeşte. Lasă paharul jos. Iese din odaie.



Al doilea monolog

Aceeaşi odaie. C. intră şi se aşază pe tabureta din mijloc. Întoarce foile de pe masă pe din toate părţile. Adoptă o tonalitate indignată. Dă din cap de multe ori, în semn de negaţie. Îşi aprinde o ţigară. Se ridică în picioare.

C.: nu ştiu de ce ea crede că cineva, doar fiindcă te ţine de mână, îţi este alături.
Nu. Nu pot să înţeleg. Nu ştiu cu ce a vrăjit-o. el e cu totul din alt aluat. De fapt, e din acelaşi aluat cu toţi bărbaţii. Un dobitoc nenorocit şi ticălos. O să o posede şi o să o lase baltă. Cum de M. nu înţelege asta? Bărbaţii sut în stare de orice. Scopul scuză mijloacele. Îi face promisiuni ieftine: Egipt, nuntă, mare, călătorii, celebrităţi, lux, fericire, viaţă lungă... împreună până la moarte. Ştiu povestea asta. Mi-e greaţă de logica masculină. Bărbaţii sunt porci. Toţi! Dar mai ales tu! (se uită insistent de portretul e pe masă) Nuuu, măi, Romeo, ţie n-o să-ţi meargă. Uite-te la mine, mânca-ţi-aş, o să te prind cu mâţa-n sac şi o să îţi fac publică feţişoara aia ipocrită pe care încerci să o ascunzi cu masca de căţeluş drăgălaş, cu ochii mari de „puppy dog”, care nu se mai opresc să scheune în gând „Adoptă-mă!”, „Ia-mă acasă!”, „Fii blândă cu mine!”. Nuuuuu, nenorocitule, o să te sugrum, o să te potolesc eu (îşi stinge ţigara nervos). Îţi promit că o să te ia mama naibii că nici nu o să reuşeşti să sughiţi. (se aşază)
m-am îndrăgostit şi eu o dată prosteşte de un tip, V, care pur şi simplu nu mi-a meritat dragostea, naivitatea, inocenţa. V. a fost un rahat de om. Mă aşezam în braţele unui om pe care nu-l ştiam, imaginându-mă prinţesa care şi-a găsit prinţul. Era elegant, manierat, amabil, plin de atenţie, promiţător. Îmi spuneam „el este, V, este acel el pe care l-am aşteptat atâta timp. Mă imaginam lângă el, ţinându-ne de mână, bătrâni şi fericiţi împreună. Dar am uitat nu pot să ştiu dacă tot ce trăiam atunci va rezista destul ca să aibă apoi un trecut. Hamacul din grădină, împletit, după cum crezusem atunci, cu mâna lui, bonsaiul bine ascuns, pe care l-am primit pe un pod prea asfaltat ca să fi crescut acolo, sus, desupra oraşului, dorinţa de a mă face cunoscută cu părinţii lui, gesturi din care, de obicei, nu poţi desprinde minciuna sau inexistenţa unor sentimente reale. O dimineaţă la capătul căruia mă trezesc, când el îmi aduce ceaiul în pat, o fereastră lustruită bine, nişte cactuşi despre care ştiam că nu fac flori, dar nici ghimpi în suflet nu credeam să îmi lase. Şi crezi prea tare în perfecţiunea unei minciuni care se transformă, tot mai progresiv, pe zi ce trece, într-un ocean de minciuni. Şi crezi tot mai mult în firescul deşertului din cuvinte, când nu sunt ale tale, şi singurul lucru care ţi se oferă într-un mod real, este imbecilitatea ta de a fi credul în faţa unei ipocrizii evidente. Nu contează că până la urmă conştientizezi şi tu că aia nu era dragoste, contează cum ţi se etalează într-un ghiveci fără pământ naivitatea ta, din care nu poate să crească nimic. Ţi se arată că visele tale despre el, despre voi, schiţele care ieri aveau atâta perspectivă, azi nu acoperă nici linia ramei, nici umeditatea ploii. Acolo unde nici măcar nu te-ai fi gândit să ridici problema vreunui gol pe care să-l mângâi.
Imbecilii de tipul lui V., sau Roma, neavând conştiinţă, neavând respect, sau măcar vreun fel de înafară şi înăuntru, ies mereu în câştig.

Iese. Îşi uită pachetul de ţigări pe masă.

Al treielea monolog

Intră G., cu o sticlă de bere Chişinău de doi litri ascunsă în geacă. Se uită în ambele părţi, verifică dacă e cineva în baie. Se aşază pe tabureta din dreapta, cu piciorul drept sub fund. Scoate sticla de bere. Umple un pahar şi îl bea foarte repede. Găseşte pachetul de ţigări. Îl întoarce de câteva ori pe ambele părţi. Îl miroase. Scoate o ţigară. Îi înjumătăţeşte filtrul, introducându-l la loc, o aprinde cu chibrite. Trage un fum.

G.: trebuie sa i-l suflu. nu mai rezist imaginii acelea în care o atinge de mâini, se uită la ea pe din toate părţile, învârtind-o într-o piruietă. Şi atunci eu mă simt ca un meteorit despicat în două de ciudă, invidie şi gelozie. Conştientă că nu-l pot face să mă iubescă, îmi vine să urlu! Nu e cinstit aşa. Eu l-am văzut prima! Ea mi l-a furat. Mi l-a luat de sub nas, când eram atât de aproape! (se uită la portret indispusă, îl ţine cu mâna stângă în faţă) Haide, mă, Roma, ce dracu ai găsit în ea?! Nu vezi că e o găină pârlită?! N-are nici ţâţe, nici fund! Şi faţa, parcă-i o conservă de peşte! Ce pielea mă-sii ai găsit în ea?! (stinge ţigara, îşi toarnă bere, dă jos piciorul drept, tace câteva secunde). Băăăăăăăăăăăăă, idiotule, tu mă iubeşti pe mine! Înţelegi?! M. e o vrăjitoare. Ştiu eu că e o vrăjitoare! Şi că a făcut cursuri de magie neagră şi ţi-a furat minţile, dobitoc ce eşti! Serios, Roma, e o vrăjitoare. E forţa aia întunecată care ne desparte, e fumul murdar care te-a înghiţit, care mi te-a luat. Tu trebuie să fii cu mine, Roma, tu trebuie să mă iubeşti. (îşi umple din nou paharul şi bea constant, cu înghiţituri mari, îşi stinge ţigara în paharul de cola) Pe mine niciodată nimeni nu m-a iubit. Eu sunt răţuşca urâtă a secolului în care trăiesc. Înăuntru mi-e toamnă. Adică e gol. Înafară văd obiecte, doar obiecte. Uite, aici, sunt toate lucrurile între care ar trebui să mă simt cineva, când eu mă simt doar străină. Surghiunită din societate, umilită de eşecuri, batjicorită sau doar ignorată de oamenii pentru care puteam să simt ceva, mă străduiesc doar să nu îmi fac iluzii grele şi imposibile.
De ce dragostea îi îmbracă pe unii în blănuri, iar pe alţii în zdrenţe? De ce locomotiva prezentului e tot mai aproape de catastrofă? De ce desfrânaţilor trebuie să le vină traiul mai dulce decât celor care iubesc cu inima? Am avut un singur be caprins înăuntru, o singură lumină pâlpâitoare pentru el, şi s-a ars.