„Acestor lecturi fericite, în afara timpului, de-o minunată superficialitate şi iresponsabile ca şi reveriile fără călăuză cu care se înrudeau – li s-au opus, peste câţiva ani, lecturile mai serioase, dar totodată mai anxioase din perioada primelor clase de şcoală medie (clasele a VIII-a şi a IX-a). Înainte de mazilirea lui pe motive politice de la fostul liceu „Titu Maiorescu” profesorul nostru de română, Emil Giurgiuca, pusese pe picioare prin 1988-49 un mic cenaclu literar, ai cărui membri trebuia să prezinte, cam o dată pe semestru, cred, o comunicare sau o operă originală. Eu începusem să sufăr de un soi de complex de inferioritate pentru că prietenii mei cei mai apropiaţi (tu, Mironel, Dragoş Vaida), nu numai că citiseră cărţi „canonice”, şi anume cărţi din canonul european modern (aşa cum fusese el stabilit de generaţia intelectuală a părinţilor noştri), cărţi dintre care multe fuseseră interzise de cenzura stalinistă – ceea ce le da un prestigiu în plus, acela al fructului oprit – dar puteau articula păreri despre ele, puteau explica în ce constă importanţa lor sau le puteau contesta această importanţă, adică se puteau certa inteligent în legătură cu ele. Eu, despre lecturile mele – dintre care deodată multe îmi apăreau infantile şi chiar, în circumstanţele date, inavuabile – eram condamnat la muţenie. Şi această muţenie se extindea şi la puţinele şi oarecum întâmplătoarele mele lecturi „canonice”, mai ales în domeniul hispanic (calderon, Lope de Vega, Cervantes).
A citi în scopul de a spune ceva despre ceea ce citisem – lăsând la o parte lecturile şcolare învechite de la bun început în comentarii didactice pe margine cărora nu era greu să brodezi – mi se părea peste puterile mele. Totuşi vroiam să particip la cenaclul literar organizat de Giurgiuca – nu atât din dorinţa de a da curs unor sentimente de rivalitate sau emulaţie colegială, care îmi lipseau, cât din aceea de a fi acceptat în cercul lor de prieteni din jurul lui Mironel. Prima temă pe care mi-am ales-o nu mă atrăgea (mă întreb dacă ea nu mi-a fost sugerată de Giurgiuca, în grija lui de a da cenaclului său neconvenţional o aparenţă mai „cuminte”?): „Teatrul lui Vasile Alecsandri”. Notez că Giurgiuca avea dreptate să fie prudent: principala acuzaţie care i s-a adus, în 1950, când a fost mutat disciplinar de la „Titu Maiorescu”, a fost că organizase acel cenaclu în care aveau loc discuţii pe subiecte suspecte din punct de vedere ideologic.) Alecsandri, desigur, nu făcea parte din canonul implicit al grupului nostru, el fiind unul din acei autori cu o reputaţie exclusiv şcolară, care erau socotiţi plicticoşi, atunci când nu erau vrednici doar de a fi luaţi în râs. Am încercat să dau teatrului său o lectură polemică, dar n-am izbutit – spiritul meu critic era cu totul nedezvoltat. Pe măsură ce data prezentării mele se apropia îmi dădeam seama că n-aveam nimic de spus despre teatrul lui Alecsandri. Comediile lui nu mă amuzau, dramele lui în versuri mă lăsau rece. Existenţa a numeroase comentarii nu era nici ea de ajutor, căci cenaclul – aşa fusese el conceput – era un spaţiu extradidactic de manifestare a originalităţii. Până la urmă am scris un text chinuit, în care am folosit, ca pe nişte cârje verbale, câteva formulări din Istoria literaturii române moderne de Şerban Cioculescu, Tudor Vianu şi Vladimir Streinu (capitolul despre Alecsandri era de Cioculescu). Dragoş Vaida a recunoscut formulările şi m-a acuzat de plagiat. Mi-a fost desigur ruşine – deşi am avut, în compensaţie, marea bucurie să-l văd pe Mironel sărindu-mi în apărare. Mi-am dat seama atunci de infirmitatea socială pe care-o constituia acea tăcere cu care mă obişnuisem să înconjor ceea ce citeam. Trebuia să învăţ să vorbesc despre lecturile mele, fericite, nefericite sau doar indiferente (şi, vai, cât de multe sânt acestea din urmă şi ce pondere au ele într-o viaţă de lectură!) fără să mai am nevoie să împrumut sau să fur cârje verbale de la alţii.”
(...)
„Memoria lecturile de vacanţă dintre 1949-1953 e înconjurată de imagini şi senzaţii extraordinar de vii de la mare, unde petreceam o bună parte din vară. La Constanţa aveam oricând casă deschisă în apartamentul unchiului meu Constantin Vulcănescu – fratele cel mai mic al mamei (Codiţă, Codin, Codineciu era el alintat în familie) – de pe strada Negru Vodă 4. Acolo a locuit de altfel şi tata în perioada detaşării sale motivate politic (era cadru tehnic burghez în care nu se putea avea încredere) de la Atelierele CF Griviţa din Bucureşti la Constanţa. Unchiul meu, de profesie magistrat, fusese mutat la curtea de apel din Constanţa prin 1948, după mai mulţi ani la Călăraşi, unde se căsătorise cu o grecioaică, Elena (Leanca) Anghelidis.
Erau amândoi foarte afectuoşi şi primitori, el mai calm, ea un temperament mai agitat. Fără ei, fără ospitalitatea lor, n-aş fi putut merge la mare în acei ani de serioase dificultăţi financiare pentru familia mea (salariul tatei era cu totul insuficient şi-mi amintesc cum o însoţeam în câte-o duminică pe mama, cu valize pline de toate cele, de la servicii de pahare de cristal, tăvi şi tacâmuri de argint, la haine vechi, dar în bună stare, o jachetă de blană de vulpe argintie a mamei, sau fracul tatei, la Talcioc; fracul, îmi amintesc, l-a cumpărat unul din acei ţigani care în copilăria mea mai străbăteau străzile Bucureştilor strigând plângător, pătrunzător „Haine ve’i cumpăr! Haine ve’i!”).
Strada Negru Vodă dădea spre mare, spre răsăritul soarelui. Odată ieşit din curtea clădirii de la numărul 4, ajungeam în mai puţin de două minute la scările de lemn care coborau zig-zag de la faleza înaltă şi abruptă la plaja artificială, formată din depunerile de nisip protejate de un dig făcut din blocuri mari de ciment care înainta câteva sute de metri în mare. Pe acest dig stropit de valuri, măturat de brize, unde mirosul mării, de apă sărată şi iodizată, combinat cu foşnetul imemorial al apelor şi cu senzaţia de spaţialitate infinită produsă de arcuirea orizontului îmi dădea o stare de uşoară ebrietate cerebrală, mă cufundam în lectură de dimineaţă până seară, în bătaia soarelui, cu scurte pauze de înot. Acolo am citit pentru prima oară, în două săptămâni intense, cred că în vara 1950 sau 1951, cele trei volume ale ediţie franceze a Posedaţilor lui Dostoievski, apoi cele trei volume ale Fraţilor Karamazov. (Mi se pare interesant că prima mea lectură a Posedaţilor în franţuzeşte – cea dintâi traducere românească intergală sub titlul Demonii,semnată de socrul meu Nicolae Gane, a apărut abia prin anii 60 – a fost, spre deosebire de a ta, o lectură apolitică şi chiar aistorică, o lectură sensibilă la problematica răului metafizic întrupat în fascinantul Stavroghin şi mai puţin la problematica societăţilor secrete anarhisto-comuniste şi a utopismului terorist ilustrată de Pierre Verhovenski, Şigaliov etc.). tot acolo, la mare, cu un an mai târziu, am citit, de fapt am recitit într-o stare de entuziasm intelectual care dădea relecturii forţa de şoc a unei prime lecturi revelatorii, mai multe volume din operele lui Nietzsche, începând cu Zarathustra. Într-un mod curios, recitind azi pe Dostoievski sau pe Nietzsche mi se întâmplă să regăsesc ceva din vitalitatea vibrantă a acelor veri îndepărtate, din parfumul aspru de alge, de scoici, de valuri înspumate sparte în blocurile de ciment ale acelui dig şi purtate ca o pulbere răcoroasă de vânt. Asocierea e pe cât de arbitrară, pe atât de misterios necesară din punct de vedere subiectiv”
Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog
