„Acum, în anul întâi, principala preocupare era anatomia. Petreceam lungi după-amieze în sala de disecţie, unde, sub îndrumarea unui asistent, disecam cadavrele umane. Era în atitudinea noastră un fel de romantism macabru: ceea ce făcea ni se pare în acelaşi timp dezgustător şi măreţ; eram siguri că vom găsi în acel soi de simlacru al corpului omenesc, uscat, redus la un fel de montaj de tendoane-frânghii şi de muşchi-pietre ceva din secretul vieţii, nu numai a altora, dar chiar al propriei noastre vieţi. Învăţam cu pasiune, deşi nu întotdeauna cu eficacitate; dar eram chinuiţi de gândul că nu ştim destul, nu fiindcă ne-ar fi fost teamă de examene, ci pentru că simţeam un fel de necesitate imperativă de a şti totul.”
(...)
"Anii aceia de studiu, primii de medicină, au fost, probabil, cei mai „şcolăreşti” ai vieţii mele: liceul fusese extrem de boem, anii de litere munciţi de un anumit sentiment al lipsei de vocaţie; acum mă afundam cu voluptate în studiul ştiinţelor vieţii; aveam dificultăţi mai mari să învăţ decât mulţi colegi de teapa mea pentru că mintea îmi fusese deja formată de anii de filologie clasică; trebuia să mă adaptez noilor metode care impuneau un contact imediat cu realitatea materială, practică: asta mă încânta, dar mă şi făcea să gâfâi, căci trebuia să capăt deprinderi care erau cu totul noi pentru mine care trăisem şi acasă şi prin şcoli într-o lume de esenţe imateriale, străbătută şi tulburată numai de imperativele terorii. Mult mai târziu, când am citit în autobiografia lui Karl Jaspers capitolul despre studiile lui de medicină am fost izbit de această definiţie a artei lui Hippocrat: medicina este studiul realităţii aşa cum e ea. Mie îmi lipsise această apropiere realistă de lume şi începeam s-o cuceresc, ca pe un munte.
Pe măsură ce treceau anii mă simţeam mai bine în pielea mea nouă de doctor (eram foarte măguliţi că asistenţii universitari ni se adresau, chiar din anul întâi, cu: „domnule doctor”). Îmi aduc aminte de prima oră de practică la clinica professorului C.C. Dimitriu (asistentul nostru era Gh. Safirescu, un om de o nedezminţită originalitate şi inteligenţă, ce avea să dispară prematur). Ceea ce m-a sedus acolo în primul rând a fost un fel de minunare în faţa eficienţei intelectuale a medicinii: operaţia aceea a minţii prin care, cu ajutorul ochilor, al urechilor, al nasului (să nu uităm nasul!) adunai nişte date pe care le supuneai sintezei ce rezulta din experienţă şi din erudiţie (ni se repeta adesea că un doctor trebuie să citească cel puţin două ore pe zi) mi se părea fascinantă; fireşte, partea tămăduitoare a medicinii trecea pe planul doi – eram începători – dar ce m-a surprins chiar atunci a fost o anumită duritate faţă de pacientul din spital, care venea din tradiţia azilară şi paternalistă a asistenţei publice: o superioritate în tonul adresării, practica dezbrăcării complete într-un salon în care erau mulţi bolnavi, studenţi etc. Apoi am început să mă obişnuiesc cu asprimea moravurilor şi, trebuie să o spun, numai contactul cu medicina particulară, mult mai târziu, m-a făcut să depăşesc această formă de cinism.
Petreceam, în afara programului de curs, ore şi zile în bibliotecile publice (cu deosebire la Academie), citind manuale de medicină greu accesibile altfel studenţilor. Cred că de atunci s-a format în mine dorinţa unui contact cu documentul de prima mână, un fel de neîncredere faţă de materialul pre-digerat pe care îl reprezentau cursurile unoversitare (mă duceam puţin pe la cursuri: profesorii puteau fi medici străluciţi, puteai învăţa de la ei la patul bolnavului, dar rareori pedagogi în sensul academic; cu unele excepţii, totuşi: extrem de clarul N. Cajal şi, mai ales, profesorul de anatomie Z. Iagnov care, anticipând asupra metodelor didactice curente pe atunci îşi baza expunerea numai pe diapozitive şi introdusese, în mod hazliu şi de neuitat, pantomima în lecţiile de antomie, plimbându-se prin amfiteatru cu braţele răsfirate, adus din şale şi repetând: „eu sînt uterul şi acestea sînt ligamentele mele largi”). Baza învăţăturii rămâneau însă prea iubitele mele cărţi, orele de eforturi de a înţelege marile dogme ale fiziologiei, histologiei sau diferitelor clinici medicale; ţesutul conjunctiv, sistemele tampon, doctrina neuronului... tot atâtea piscuri cucerite în ore de efort şi de armonie, în lupta cu materia, dar şi cu neliniştile din mine...”
Amintiri în dialog, Matei Călinescu, Ion Vianu
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu