Dacă e să citești jurnalele marilor scriitori, îți dai seama că niciunul dintre ei nu avea fantezia de a se trezi cu câteva miliarde de euro în cont, să aibă o viața luxoasă în care să nu depună niciun efort sau să aibă o duzină de femei/bărbați. Toți/ fiecare dintre ei este chinuit de propriile-i limite, de incapacitatea de a scrie, în sensul de a oferi lumii o operă de valoare, în perioadele în care sunt blocați/lipsiți de inspirație. Pe toți îi sperie sălbăticia exteriorului, incoerența regulilor, înstrăinarea de sine. Fiecare zi în care nu au scris nimic pentru ei e un coșmar, un dezastru. Fiecare minut pierdut cu lucruri inutile sau cu oameni pe care nu îi pot expulza din viața lor în momentele în care ar fi trebuit să scrie, le crează teribile mustrări de conștiință. Tot ce fac, tot ce gândesc, se întâmplă într-o lume complexă, în care orice țel este înrădăcinat în iubirea de artă, ei fiind dispuși să facă orice pentru arta lor, pentru literatură. Țin minte, o mână de ani în urmă, când, plimbându-mă pe străzile Chișinăului, dacă se întâmpla să mă întâlnesc cu prietenii mei, auzeai neapărat în conversațiile noastre ”Bună! Ce ai mai scris?” (lucru care se întâmplă și acum). Și exista ceva absolut fermecător în asta.