”Tot zelul meu exagerat şi toată pasiunea nebună şi paradoxală pe care am pus-o pentru a deveni un individ strălucitor, toată vraja demonică pe care am consumat-o pentru a îmbrăca o aureolă viitoare şi întreg elanul pe care l-am risipit pentru renaşterea organică sau o auroră lăuntrică s-au dovedit mai slabe decît bestialitatea şi iraţionalitatea acestei lumi, care a vărsat în mine toate rezervele ei de negativitate şi otravă. Viaţa nu rezistă la mare temperatură. De aceea, am ajuns la concluzia că oamenii cei mai frămîntaţi, cu un dinamism lăuntric dus la paroxism, care nu pot accepta temperatura obişnuită, sînt meniţi prăbuşirii. Este un aspect al demonismului vieţii, în această ruină a celor care trăiesc în regiuni neobişnuite, dar şi un aspect al insuficienţei ei, care explică de ce viaţa este un privilegiu al oamenilor mediocri. Numai oamenii mediocri trăiesc la temperatura normală a vieţii; ceilalţi se consumă la temperaturi unde viaţa nu rezistă, unde nu pot respira decît fiind cu un picior dincolo de viaţă.”

Emil Cioran, Pe culmile disperării