"Moare tânăr cel pe care îl iubesc Zeii - iată un percept al înțelepciunii antice. Fără îndoială că imaginația, care închipuie lumi noi, și arta, cea care le fixează în opere, sunt semnalări notabile ale acestei iubiri divine. Dar Zeii nu ne acordă asemenea daruri ca să ne facă fericiți, ci pentru a ne face egali cu ei. Nu-l poți iubi decât pe cel egal cu tine, căci a iubi pe cineva, înseamnă a-l face egal cu faptul de a-l iubi. Însă cum omul nu poate fi, totuși, egal cu Zeii, căci i-a separat Destinul, el nu mai este nici om pedestru, nici zeu plutind în tării purtat de iubirea divină: omul doar stagnează ca un zeu fictiv, bolnav tocmai de propria sa ficțiune.
Nici nu mor tineri toți cei pe care îi iubesc Zeii, de nu cumva înțelegem că moartea înseamnă sfârșitul lucrurilor care constituie viața. Iar cum viața - chiar și dincolo de viață - se alcătuiește din instinctul vital grație căruia este ea trăită. Zeii îi ucid pe cei pe care-i iubesc încă din tinerețea lor, fie chiar în existența lor, fie în instinctul lor natural ce le este necesar să trăiască.
(...)
Numai că iubirea zeilor, prin chiar natura ei, nu este umană, și se dezvăluie într-un fel care nici el nu este amor uman. Doar dintr-un geniu fac egalul lor, iubindu-l; și numai unui geniu îi dăruiesc ei, fără să vrea, blestemul fatal al unei îmbrățișări de foc în care ei îl strâng. Căci cei cărora ei le dăruiesc frumusețea, atribut exclusiv al lor, sunt pedepsiți să devină conștienți că frumusețea e muritoare; cei cărora le dăruiesc știința, atribut exclusiv al lor, sunt pedepsiți aflând că ea este etern limitată; și atunci cum să facă ei să nu apese nici un fel de angoasă asupra celor care, genii ai gândirii sau ai artelor, ei i-au dăruit să devină creatori prin chiar esența lor divină? Iată cum geniul va cunoaște, pe lângă durerea de a vedea că moare frumusețea ființelor care îl înconjoară, pe lângă suferința de a constata universala ignoranță, o suferință proprie, cea de a se simți egalul Zeilor deși este om, egalul oamenilor deși rămâne un zeu, alungat în același timp din ambele universuri.”
”Ultimatum și alte manifeste”, F. Pessoa, Traducere de Dinu Flămând și Micaela Ghițescu, text preluat din revista ”Athena”, noiembrie 1924
Câteva poeme de Mário de Sá-Carneiro, în traducerea lui Yigru Zeltil:
N.B.: Punctuația textelor originale a fost păstrată. Am încercat să păstrez rimele, având în vedere și un cât mai mare efect de insolit. Chiar și-așa, unele subtilități ale portughezei au fost pierdute: de pildă, versul „Em face dessas mãos brancas”, tradus aproximativ prin „În fața acestor mâini albe”, se folosește de specificul pronumelor demonstrative din portugheză, care, spre deosebire de română, are nu două, ci trei grade de proximitate spațială/temporală, astfel încât eul poetic se referă la propriile mâini ca ale unei a doua persoane (care însă nu există, fiind un semn al dedublării)
Sursă poeme
Nici nu mor tineri toți cei pe care îi iubesc Zeii, de nu cumva înțelegem că moartea înseamnă sfârșitul lucrurilor care constituie viața. Iar cum viața - chiar și dincolo de viață - se alcătuiește din instinctul vital grație căruia este ea trăită. Zeii îi ucid pe cei pe care-i iubesc încă din tinerețea lor, fie chiar în existența lor, fie în instinctul lor natural ce le este necesar să trăiască.
(...)
Numai că iubirea zeilor, prin chiar natura ei, nu este umană, și se dezvăluie într-un fel care nici el nu este amor uman. Doar dintr-un geniu fac egalul lor, iubindu-l; și numai unui geniu îi dăruiesc ei, fără să vrea, blestemul fatal al unei îmbrățișări de foc în care ei îl strâng. Căci cei cărora ei le dăruiesc frumusețea, atribut exclusiv al lor, sunt pedepsiți să devină conștienți că frumusețea e muritoare; cei cărora le dăruiesc știința, atribut exclusiv al lor, sunt pedepsiți aflând că ea este etern limitată; și atunci cum să facă ei să nu apese nici un fel de angoasă asupra celor care, genii ai gândirii sau ai artelor, ei i-au dăruit să devină creatori prin chiar esența lor divină? Iată cum geniul va cunoaște, pe lângă durerea de a vedea că moare frumusețea ființelor care îl înconjoară, pe lângă suferința de a constata universala ignoranță, o suferință proprie, cea de a se simți egalul Zeilor deși este om, egalul oamenilor deși rămâne un zeu, alungat în același timp din ambele universuri.”
”Ultimatum și alte manifeste”, F. Pessoa, Traducere de Dinu Flămând și Micaela Ghițescu, text preluat din revista ”Athena”, noiembrie 1924
Câteva poeme de Mário de Sá-Carneiro, în traducerea lui Yigru Zeltil:
Dispersie
M-am pierdut în mine
Fiindcă eram labirint,
Și azi, când mă simt,
Se face dor de mine.
Fiindcă eram labirint,
Și azi, când mă simt,
Se face dor de mine.
Am trecut prin viața mea
Un astru țicnit de visare.
În nerăbdarea trecerii,
Nici n-am dat de viața mea…
Un astru țicnit de visare.
În nerăbdarea trecerii,
Nici n-am dat de viața mea…
Pentru mine-i mereu ieri,
Nu am mâine ori azi:
Timpul care fuge de alții
Cade peste mine creat ieri.
Nu am mâine ori azi:
Timpul care fuge de alții
Cade peste mine creat ieri.
(Duminica în Paris
Îmi evocă dispărutul
Ce simțea tulburat
Duminicile în Paris:
Îmi evocă dispărutul
Ce simțea tulburat
Duminicile în Paris:
Fiindcă o duminică e familie,
E bună-stare, e candoare.
Și cei care văd frumusețea
Nu au bună-stare ori familie).
E bună-stare, e candoare.
Și cei care văd frumusețea
Nu au bună-stare ori familie).
Biet băiat de neliniști…
Tu, da, tu erai cineva!
Și a fost din cauza asta
Să te prăbușești în neliniști.
Tu, da, tu erai cineva!
Și a fost din cauza asta
Să te prăbușești în neliniști.
Marea pasăre aurită
A bătut din aripi țintind cerurile,
Dar le-a închis acrită
Văzând că a cucerit cerurile.
A bătut din aripi țintind cerurile,
Dar le-a închis acrită
Văzând că a cucerit cerurile.
Cum s-ar plânge un amant,
Așa mă plâng mie însumi:
Am fost amant inconstant
Care s-a trădat pe el însuși.
Așa mă plâng mie însumi:
Am fost amant inconstant
Care s-a trădat pe el însuși.
Nu simt spațiul ce închide
Nici liniile pe care le desenez:
De mă uit într-o oglindă, eroare –
Nu mă văd în ceea ce proiectez.
Nici liniile pe care le desenez:
De mă uit într-o oglindă, eroare –
Nu mă văd în ceea ce proiectez.
Mă întorc înăuntrul meu,
Dar nimic nu-mi spune, nimic!
Am sufletul în lințoliu,
Uscăciune, înăuntrul meu.
Dar nimic nu-mi spune, nimic!
Am sufletul în lințoliu,
Uscăciune, înăuntrul meu.
N-am pierdut sufletul meu,
Am rămas cu el, pierdut.
Astfel plâng, în viață,
Moartea sufletului meu.
Am rămas cu el, pierdut.
Astfel plâng, în viață,
Moartea sufletului meu.
Cu dor îmi amintesc
De-o însoțitoare delicată
Pe care-n viața mea toată
N-am văzut-o… Dar îmi amintesc
De-o însoțitoare delicată
Pe care-n viața mea toată
N-am văzut-o… Dar îmi amintesc
De gura ei aurită
Și al ei corp palid,
Cu respirația tăiată
Că vine-n amiaza aurită.
Și al ei corp palid,
Cu respirația tăiată
Că vine-n amiaza aurită.
(Marile mele nostalgii
Sunt de ceea ce nu m-am legat.
Vai, de ce am nostalgii
Pentru ceea ce nu am visat!…)
Sunt de ceea ce nu m-am legat.
Vai, de ce am nostalgii
Pentru ceea ce nu am visat!…)
Și simt că moartea mea –
Dispersia mea totală –
E la nord, în depărtarea
Dintr-o mare capitală.
Dispersia mea totală –
E la nord, în depărtarea
Dintr-o mare capitală.
Ultima zi mi-o văd
Pictată-n rotocoale de fum,
Și albastru agonic în tot
La umbră și dincolo mă pierd.
Pictată-n rotocoale de fum,
Și albastru agonic în tot
La umbră și dincolo mă pierd.
Tandrețe prefăcută-n dor,
Îmi sărut mâinile albe…
Sunt pietate și amor
În fața acestor mâini albe…
Îmi sărut mâinile albe…
Sunt pietate și amor
În fața acestor mâini albe…
Triste mâini lungi și frumoase
Făcute pentru a se oferi…
Însă nimeni n-a vrut să le strângă…
Triste mâini lungi și frumoase…
Făcute pentru a se oferi…
Însă nimeni n-a vrut să le strângă…
Triste mâini lungi și frumoase…
Și îmi pare rău de mine,
Biet copil ideal…
Ce mi-a lipsit în final?
Un lanț? O urmă?… Vai de mine!…
Biet copil ideal…
Ce mi-a lipsit în final?
Un lanț? O urmă?… Vai de mine!…
Mi-a coborât în sufletul amurgul;
Am fost cineva care-a trecut.
Voi fi, dar deja nu mai sunt;
Nu trăiesc, doarme amurgul.
Am fost cineva care-a trecut.
Voi fi, dar deja nu mai sunt;
Nu trăiesc, doarme amurgul.
Alcoolul unui somn de toamnă
M-a pătruns vag
În somn răspândindu-mă
Într-o brumă de toamnă.
M-a pătruns vag
În somn răspândindu-mă
Într-o brumă de toamnă.
Am pierdut moartea și viața,
Și, nebun, nu înnebunesc…
Ora fuge cu viață,
O urmăresc, dar rămân…
Și, nebun, nu înnebunesc…
Ora fuge cu viață,
O urmăresc, dar rămân…
…………………………………………
…………………………………………
…………………………………………
Castele dărâmate,
Lei înaripați fără coamă…
Lei înaripați fără coamă…
…………………………………………
…………………………………………
Paris – mai 1913.
*
Voința de a dormi
Fire de aur mă trag
Să mă-nalț în praf –
Fiecare înspre ținta sa,
Fiecare înspre nordul său…
Să mă-nalț în praf –
Fiecare înspre ținta sa,
Fiecare înspre nordul său…
…………………………………………
– Vai ce dor de moarte…
…………………………………………
Vreau să dorm… să ancorez…
…………………………………………
Să-mi smulgeți această grandoare!
– De ce să visez frumusețea,
Dacă nu pot s-o mut?…
Paris 1913 – 6 mai.Dacă nu pot s-o mut?…
N.B.: Punctuația textelor originale a fost păstrată. Am încercat să păstrez rimele, având în vedere și un cât mai mare efect de insolit. Chiar și-așa, unele subtilități ale portughezei au fost pierdute: de pildă, versul „Em face dessas mãos brancas”, tradus aproximativ prin „În fața acestor mâini albe”, se folosește de specificul pronumelor demonstrative din portugheză, care, spre deosebire de română, are nu două, ci trei grade de proximitate spațială/temporală, astfel încât eul poetic se referă la propriile mâini ca ale unei a doua persoane (care însă nu există, fiind un semn al dedublării)
Sursă poeme
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu