Momente

Bucureşti – Stockholm, între 2 zboruri, ceai în Viena,

lângă trei oameni pe care nu îi cunosc, dar cu care vorbim

de parcă am fi prieteni de-o viaţă. Începem simplu.

Ştim că pornind de acum, 10 zile vom trăi împreună,

vom discuta 5-7 ore zi, ne vom purta paşii

prin aceleaşi locuri şi vom fi conectaţi în cam aceleaşi

acţiuni. Ceea ce vom percepe o să fie aproape la fel.

 Momentul acesta-n Viena, masa aceasta dreptunghiulară,

dar parcă rotundă,

ruperea bruscă de traiul de până acum

mă face să clipesc cu ochii strălucitori.

E ca şi cum m-aş fi întors în Chişinău, ca şi cum

aş sta la o masă cu prietenii mei, vorbind cu ei

despre scris, scriitori, texte, literatură şi viaţă,

lucru pe care nu l-am mai făcut exact de când am plecat,

doar că în locul prietenilor mei sunt aceşti oameni;

simpli şi calzi, fără pretenţii înalte, fără mândrii date

la mângâiat, doar cu istorii, unele despre care se poate

râde-ndelung.

*

În Stockholm plouă mărunt şi eu scriu o poezie

în carnetul meu cu foi rupte. Suntem într-o maşină.

Ştim că ne duce spre insulă. N-avem habar cum arată.

Ni s-a spus să ne luăm şi haine mai groase, că-i zonă forestieră.

Scriu o poezie despre umilinţă. Poate că am mai trăit-o un pic.

Dar poate că replic-aceea a fost chiar prietenoasă,

iar eu nu pot pricepe când oamenii încearcă să mă ajute.

Am stat cu o oră în urmă la ICR. Cato ne-a făcut poze.

Am băut ceai şi am discutat despre literatură cu suedezii.

Eu tăceam. Asta fac foarte mult şi când se vorbeşte-n română,

dar acum chiar nu simţeam nevoia să mă bag cu engleza mea bandajată.

Ei însă m-au întrebat. What about you, Ecaterina?

Trebuia să contribui şi eu cu ceva la discuţia de acolo.

M-au întrebat dacă facultatea pe care o fac are vreo treabă

cu ceea ce scriu. Trebuia să spun NU şi atât. Eu în schimb m-am băgat

să spun ceva de crezurile lui Hipocrate în medicină, să fac comparaţii.

Daniel a zis că nu înţelege. Stătea lângă mine. M-am simţit prost.

Cred că doar eu puteam înţelege ce vreau să spun.

 Mi-ar fi fost complicat să explic până şi în română.

Engleza mă ducea în punctul în care ajungeam cu ochii

în pământ să-mi amintesc un cuvânt elementar.

Toată lumea din jurul mesei se holba la mine

şi aştepta să spun vreo banalitate, să trecem la următorul subiect,

iar eu probabil că bâlbâiam ceva de neînţeles.

Cu Cato am purtat de fapt prima discuţie în engleză,

când ieşisem în hol. Îmi dăduse întrebări foarte simple.

Era linişte, deci ne puteam auzi clar, n-aveam emoţii.

M-am simţit mândră că am putut schimba două vorbe cu el

în engleză fără să mă fâstâcesc, după ce nu mai vorbisem

 engleza de prin gimnaziu, când la lecţii discutam câteodată citate.

Atunci eram prima care-şi dădea cu părerea.

M-am bucurat până şi de faptul că am ştiut să mă uit în direcţia justă,

 când Cato mi-o spunea în engleză, să-mi facă fotografii.

Înainte să plecăm de acolo, Eva ne-a amintit că vom avea în ultima sâmbătă o discuţie

 şi o lectură, apoi s-a uitat la mine şi-a spus,

 I understand now that this will be difficult for Ecaterina,

 şi a continuat să se uite la mine, parcă aşteptând ce-o să zic.

No, Why? She’ll be good! I-a replicat cu încredere Hanna,

 luându-mi oarecum apărarea.  Atunci am început să o plac.

Mai târziu Marius m-a certat. A zis să nu mai fac asta.

 Pot să vorbesc mai rar, dacă am nevoie de mai multă vreme să mă adun.

Sunt oameni care vorbesc încet, nu toată lumea blablabla cu viteză, este normal.

Stai în loc, gândeşte-te bine, uite-te-n ochi, orice s-ar întâmpla,

nu-ţi da ochii-n pământ. Eram şi eu ca tine odată.

Dacă nu îţi vine replica pe care o vrei, foloseşte un truc:

i don’t know how to explain this in english sau altceva, dar nu te uita în pământ,

nu te pierde

*

E ora de prânz. Colegii mei n-au venit. Poate dorm, poate întârzie.

Gust din salată când în faţa mea se aşază un travestit.

Îşi lasă haina pe scaunul de vis a vis, ziarul pe masă,

şi se duce să-şi ia de mâncare. Sunt panicată. Simt panica-n piept.

E un travestit destul de urât. Are cercei lungi, păr lung, machiaj de doamnă

şi o barbă imensă. Nu ştiu ce să fac. Dacă vine-napoi

şi se apucă de mâncat în faţa mea, nu pot să mă ridic de acolo,

că nu e frumos, dar asta are să facă. Mă tem c-o să vreau să vomit,

mă tem că o să-mi pice lingura în farfurie. Decid că m-am săturat.  

Mă-ndrept înspre urna în care aruncăm restul de mâncare,

dar mă gândesc că aş putea să mai stau un pic în sufrageria din hol

şi într-acolo mă-ndrept. Marius mă întâlneşte pe hol şi nu înţelege.

Mă bâlbâi să îi explic, dar crede că exagerez. Intră, cască ochii.

Goddamn it! Mamă! Dumnezeule! Are şi barbă, îmi zice, când se întoarce,

hai să stăm la masa aceea, îmi arată ultima masă din colţ.

*

Voi despre ce scrieţi, îi întreabă Mihai după lectură.

-          Eu scriu despre apă şi aer.

-          Eu descriu poetic procesul de tăiere a cărnii.

-          Eu încă nu ştiu despre ce scriu, dar sper să aflu curând.

Dar tu despre ce scrii?, i-o întoarce una dintre studente.

-          Eu scriu despre ce mă înconjoară.

-          Şi noi asta facem, cred că altă cale nici nu există.

Da, mă, pe ei chiar asta, asta îi înconjoară, natura. Doar asta.

*

Dacă mai zăbovesc un pic pe aici,

o să încep şi eu să scriu despre natură,

îmi spune Marius, în timp ce mâncăm.

Noi de fapt mâncăm infinit.

Cred că am stat destul pe aici,

îmi spune Mihai,

când ne-ntoarcem spre vilă.

Bângui un sunet afirmativ,

fiindcă am am miere sub limbă.

O săptămână în plus eu

aş dori-o doar pentru scris.

Pentru altceva,  nu.

*

Nimeni? Nimeni? Nimeni?

Chiar nimeni?

*

Ei se duc la ele

 şi ele se duc la ei

şi ei se duc la ei

şi ele se duc la ele

şi ele se duc la el

şi el se duce la ele

şi ea se duce la ele

şi ele se duc la ea

 şi ea se duce la el

şi el se duce la ea

 şi ei se duc la ea

şi ea se duce la ei

şi noi ne ducem la ei

şi ei vin la noi

şi tot aşa

pe străzile Stockholmului

ceaţă, gheţuş, frig, întuneric.

Articulăm cuvinte ca să ne încălzim.

Despre partea cu găsirea drumului corect

are grijă Mihai. De urmărirea coborârii

la staţia corectă de metrou are grijă Svetlana.

Marius duce conversaţii, când sunt necesare.

 Eu am grijă să nu adorm în tren şi să nu alunec

pe străzile Stockholmului în noaptea acesta

care marchează şi învierea şi moartea.

*

Când Daniel îşi citeşte textele, zici că cineva dă drumul

la gazul vesel în sală. Toată lumea se prăpădeşte de râs.

Daniel cântă la trompetă în fiecare zi câte 5 minute.

Cântă cu vocea de 15 ori aceelaşi dingdiringdiring.

Dacă nu, fluieră o piesă sau alta.

În mod special se apucă de cântat când e ora de lunch.

Astfel, nimeni nu trebuie să-şi seteze deşteptătorul.

Daniel face jogging şi în timp ce face jogging gâfâie ca un lup.

De câteva zile a prins gustul că mă sperii dacă îmi atinge pe neprins

de veste în cartilajele coastelor, aşa că nu ratează

nicio ocazie să mă sperie, ca şi acum 2 minute.

*

Băi, n-avem bilet. Suntem fără bilet.

Suntem fără bilet într-un tren din Stockholm.

Dacă ne prind, ne-au avut.

Toţi trei îşi fac teribile griji pentru asta.

Eu mă uit în fereastră.

N-am nimic de făcut.

Dacă ajung azi la poliţia din Stockholm

alături de ei, e ok. Dacă ştiu că o să mă scoată cineva de acolo, e ok.

Dacă îmi dau amendă, e ok. Dacă mă dau afară din tren,

îi dau afară din tren şi pe ei. Tot ok, luăm altul.

E la fel de ok şi dacă nu vine niciun controlor în tren

 şi dacă ieşim precum am intrat,

fără biletele de 100 de coroane,

pe care A ne-a spus

să nu le cumpărăm,

deschizându-ne portiţa metroului

în faţa vânzătorului de bilete.

*

Mihai s-a lăsat de fumat acum ceva ani,

dar nu a făcut-o pentru că a început să tuşească rău

sau pentru că i-a spus doctorul că o să moară.

Nici una şi nici cealaltă nu se întâmplase atunci.

 Mihai s-a lăsat de fumat într-o zi în care avea de gând

să se ducă să-şi ia un nou pachet de ţigări de la chioşc.

 Iniţial şi-a scăpat pachetul de ţigări după dulap.

A trebuit să mute dulapul şi covorul ca să-l scoată de-acolo.

Mai avea 2 ţigări în pachet. Le-a scos din pachet şi

le-a scăpat pe amândouă într-o vază cu apă.

 Era o vază îngustă. Ok, şi-a zis, le usucă cu fenul.

A vârât mâna în vază. În timp ce povestea asta,

 Mihai ne arăta cu mâna crispată în jos,

 mâna strânsă de o vază imaginară,

degetele întinse disperat după cele două ţigări.

-          Şi s-a spart, spune, moment în care mi-am zis

că nu se poate una ca asta.

Am vrut să mă duc la un chioşc să îmi iau altele,

dar nu aveam bani. Ai mei plecaseră şi nu mi-au lăsat niciun ban.

Asta e. Mi-am zis că e semn de la Dumnezeu că trebuie să mă las.

Şi s-a lăsat.

*

Am încetat să alerg chiar din prima zi, pentru că mi s-au rupt adidaşii.

Era o zi noroioasă şi nu aveai drum cu asfalt. Nu ştiam încotro să o iau, vroiam doar să fug. Am luat-o pe unde am apucat. În mare parte, locuri neasfaltate, terenuri de glod - şi s-au rupt.

I-a o pereche de aici, de pe hol, îmi spune Marius. Uite câţi sunt.

Noi când intrăm să mâncăm, fie ne descălţăm, fie îmbrăcăm nişte ciorapi albaştri de polietilenă, motiv pentru care pe holul de la intrare găseşti întotdeauna încălţăminte. Ia o pereche de-aici mi-a spus şi Hellena, Hanna, Mihai. Laşi o foiţă în loc şi când se întoarce, asta e, o să aştepte. Eu am luat-o mereu ca pe o glumă. Glumă a şi rămas. Îmi place s-alerg, dar nici chiar aşa.

Ceea ce începusem să spun e că odată ce am încetat să alerg, corpul meu a început să se mărească. Îi simt transformarea mai ales atunci când fac duş. Stomacul meu a căpătat volum dublu. 7.45 – dejun îmbelşugat, 10.30 – fructe, 11.45 – prânz îmbelşugat, 14.30 – cafea şi dulceaţă, 17.00 – cină îmbelşugată.  20.00 sandvişuri de prin frigider. Am încetat să mai simt senzaţia foamei. E normal ca să-mi simt corpul crescând, dar nu credeam că asta poate să mi se întâmple.

*

Băi, n-o să mă credeţi, zice Marius

cu o voce impresionată,

cu ochii căscaţi

şi cu nerăbdarea de a ne povesti,

i-am văzut pe doi cum se pupau,

ieri i-am văzut,

erau aici, pe hol,

un el şi o ea,

 îmi venea să mă pun între ei

 să îi pup.

O, heterosexuali, ce tare, zice Mihai!