şarmant execută ce are de făcut şi nu face pauze conştiente. limbajul îi este încă stâlcit şi cu multe greşeli, a găsit totuşi un spaţiu necesar pentru câteva cuvinte oprite aici. a lipsit ceva vreme, într-un moment a vrut să renunţe definitiv la tot ce nu e nici pipăibil şi nici respirabil, în favoarea ierbii de-afară (aici, pe B.A., chiar îngrijită, de un verde intens), dar nu a putut. colegii (încă nu le poate zice prieteni) i-au spus că n-ajută deloc să reprimi într-un fel sau altul dependenţe şi necesităţi. şarmant execută, asta face şi se tot gândeşte la asta, se gândeşte la asta mereu. fix la ceea ce are de executat, ca să nu pierdă timpul. apoi somn, apoi mâncare (oho, câtă mâncare, noi nu putem lucra pentru că avem prea mult de mâncat!, se răstea cineva), apoi baie, baie lungă, cu apă fierbinte ce nu se termină nici când oboseşti să stai în picioare s-o simţi. stindberg aici, cadou de la marius, ceaiuri nonstop, 4 feluri de ceaiuri din care prefer numai unul, maximum două. oricum, ceaiul e important. trăieşti ca o plăntuţă.
după-amiază ieşi la soare să te încălzeşti şi e aşa bine încât ai sta infinit în acest paşte al corpului, în această căldură răbdătoare ce se-ntinde pe-asfalt. te enervezi când în acest bine vezi câte o pisică întinzându-se lent şi atunci te intrebi "ce dumnezeu caut eu aici pe terasa aceasta, cu soarele cald în şira spinării, uitându-mă la lentoarea cu care o pisică se tot întinde, când am altundeva atâtea de executat?!". ceaiul aruncat în chiuvetă şi paşii fugind înapoi la treabă, o oarecare, o oricare treabă, ele fac şiruri în creier. important e să fie şi ordonate. o iei pe prima, apoi pe adoua. le iei cronologic, le împarţi, nu faci fundiţe, nu te joci. faci propoziţii la scurte. să le poţi controla. foloseşti semne de punctuaţie, să nu te creadă careva neglijent. cândva vei folosi şi majuscule. până atunci, te alinti, îti vezi de treabă. îţi pui mănuşile de box, dai câteva lovituri în sacul de box, mai scrii puţin la câte o povestire pe care poti doar să o păstrezi pentru tine sau să o arunci, alte soluţii nu sunt, e mult prea intimă, mult prea incorectă, mult prea din sine. plăcută, dar interzisă până şi eului real din eul imaginar care vorbeşte. asta este problema. mai dai câţiva pumni în sacul de box, îti găseşti ritmul, repeti reacţia pentru chimie, în rucsac stai cu grijă şi pentru cealaltă testare, pe care-o amâni pentru că mai e timp, dar o simti acolo-n ghiozdan-pietricică, ştii de ea. ştie că va trebui să o înghită şi pe aceea.
ţine sub limbă data de 29 şi se gândeşte cum ar fi să ajungă atunci într-un anumit loc. roagă pe cineva s-o ajute cu programarea de tren şi se înoarce la treabă, la drumul corect. oprindu-se aici şi acum în acest text, poţi zice, a ieşit de pe linie, a sărit gardul, plonjează pe unde nu ştie şi ştie că nu se poate, dar e la fel ca şi cu somnul, îşi zice, dacă trupul (aş fi zis corp, nu se poate) se duce la somn când vrea asta şi nu întreabă de nimeni, de ce corpul nu şi-ar putea face timp şi pentru cuvinte? poate. dar nu are voie. pentru că şirul (aş fi zis coloana) din creier îşi cere dreptul de a fi îngrijit, în ordine cronologică. opt seara, deşteptătorul ţiuie că e timp de sufragerie, de oameni, de cuvinte, de vin. şarmant execută.
după-amiază ieşi la soare să te încălzeşti şi e aşa bine încât ai sta infinit în acest paşte al corpului, în această căldură răbdătoare ce se-ntinde pe-asfalt. te enervezi când în acest bine vezi câte o pisică întinzându-se lent şi atunci te intrebi "ce dumnezeu caut eu aici pe terasa aceasta, cu soarele cald în şira spinării, uitându-mă la lentoarea cu care o pisică se tot întinde, când am altundeva atâtea de executat?!". ceaiul aruncat în chiuvetă şi paşii fugind înapoi la treabă, o oarecare, o oricare treabă, ele fac şiruri în creier. important e să fie şi ordonate. o iei pe prima, apoi pe adoua. le iei cronologic, le împarţi, nu faci fundiţe, nu te joci. faci propoziţii la scurte. să le poţi controla. foloseşti semne de punctuaţie, să nu te creadă careva neglijent. cândva vei folosi şi majuscule. până atunci, te alinti, îti vezi de treabă. îţi pui mănuşile de box, dai câteva lovituri în sacul de box, mai scrii puţin la câte o povestire pe care poti doar să o păstrezi pentru tine sau să o arunci, alte soluţii nu sunt, e mult prea intimă, mult prea incorectă, mult prea din sine. plăcută, dar interzisă până şi eului real din eul imaginar care vorbeşte. asta este problema. mai dai câţiva pumni în sacul de box, îti găseşti ritmul, repeti reacţia pentru chimie, în rucsac stai cu grijă şi pentru cealaltă testare, pe care-o amâni pentru că mai e timp, dar o simti acolo-n ghiozdan-pietricică, ştii de ea. ştie că va trebui să o înghită şi pe aceea.
ţine sub limbă data de 29 şi se gândeşte cum ar fi să ajungă atunci într-un anumit loc. roagă pe cineva s-o ajute cu programarea de tren şi se înoarce la treabă, la drumul corect. oprindu-se aici şi acum în acest text, poţi zice, a ieşit de pe linie, a sărit gardul, plonjează pe unde nu ştie şi ştie că nu se poate, dar e la fel ca şi cu somnul, îşi zice, dacă trupul (aş fi zis corp, nu se poate) se duce la somn când vrea asta şi nu întreabă de nimeni, de ce corpul nu şi-ar putea face timp şi pentru cuvinte? poate. dar nu are voie. pentru că şirul (aş fi zis coloana) din creier îşi cere dreptul de a fi îngrijit, în ordine cronologică. opt seara, deşteptătorul ţiuie că e timp de sufragerie, de oameni, de cuvinte, de vin. şarmant execută.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu