Corpul doare

Plutind în imponderabilitatea unei lipse totale de dorințe, tot ce văd împrejur este ambalajul unei lumi care ține să-și păstreze aparențele. Vin sărbătorile, îmi spune cineva care încă mai crede în rostul lor! Vin sărbătorile. E obligatoriu să scoatem brăduții proaspeți în străzi, să dăm restaurantelor melodii clasice de crăciun, să-mpodobim copacii de peste tot și spațiul dintre copaci, stâlpii și spațiul dintre stâlpi, afișele publicitare și imaginara lor aură, să dăm reduceri și oferte majore în magazine. Tot ce văd împrejur mă seacă de puteri, mai ales când nu mai am neliniști care s-o facă. Câteodată aparențele mă amăgesc. Atunci, iau de mâini câțiva oameni și le împrumut direcția, le trăiesc cercul, speranțele, zâmbetele. Eu nu văd rostul, dar ei îi văd și mie îmi este îndeajuns faptul că ei îl văd. Câtă tristețe și câtă singurătate poate încăpea pe o stradă pe care te-ai plimbat de prea multe ori singur. Altcândva acest lucru îți chiar putea împrospăta ideile. Aveai așteptări de la viitor. Te aruncai înspre propriile-ți speranțe, ca un rechin înspre firul de sânge. Acum te uiți atent împrejur și unicul lucru de care îți dai seama este că dacă îți scoți mănușile, începi să tremuri și-n sângele tău se activează necesitatea de termogeneză. Te uiți atent și nu vezi decât unele și aceleași lucruri care nu au în ele nimic ce ar putea să te entuziasmeze, să-ți redea pofta de a crede în miracole. Corpul e singur, se plictisește, tremură, își amintește. Corpul doare. Corpul nu mai suportă.