Plutind în
imponderabilitatea unei lipse totale de dorințe, tot ce văd împrejur este ambalajul
unei lumi care ține să-și păstreze aparențele. Vin sărbătorile, îmi spune cineva care încă mai crede în rostul lor!
Vin sărbătorile. E obligatoriu să scoatem brăduții proaspeți în străzi, să dăm
restaurantelor melodii clasice de crăciun, să-mpodobim copacii de peste tot și
spațiul dintre copaci, stâlpii și spațiul dintre stâlpi, afișele publicitare și
imaginara lor aură, să dăm reduceri și oferte majore în magazine. Tot ce văd
împrejur mă seacă de puteri, mai ales când nu mai am neliniști care s-o facă. Câteodată
aparențele mă amăgesc. Atunci, iau de mâini câțiva oameni și le împrumut
direcția, le trăiesc cercul, speranțele, zâmbetele. Eu nu văd rostul, dar ei îi
văd și mie îmi este îndeajuns faptul că ei îl văd. Câtă tristețe și câtă
singurătate poate încăpea pe o stradă pe care te-ai plimbat de prea multe ori
singur. Altcândva acest lucru îți chiar putea împrospăta ideile. Aveai așteptări
de la viitor. Te aruncai înspre propriile-ți speranțe, ca un rechin înspre
firul de sânge. Acum te uiți atent împrejur și unicul lucru de care îți dai
seama este că dacă îți scoți mănușile, începi să tremuri și-n sângele tău se
activează necesitatea de termogeneză. Te uiți atent și nu vezi decât unele și
aceleași lucruri care nu au în ele nimic ce ar putea să te entuziasmeze, să-ți
redea pofta de a crede în miracole. Corpul e singur, se plictisește, tremură,
își amintește. Corpul doare. Corpul nu mai suportă.
2 comentarii:
imi place cum scrii, Ecaterina.
Multumesc pentru incurajare, Dumitru.
Trimiteți un comentariu