Să-ți dorești să-i scrii lucrurile pe care le gândești unei persoane pe care o iubești, e cel mai normal lucru cu putință. Să gândești e mai bine decât să trăiești. Să-i scrii unui prieten e cel mai cinstit mod de a scrie. Toate sfârșesc, așa cum o prevestește și toamna. Toamna începe mai întâi în mine, apoi în toate celelalte. Toamna plânge în mine în timp ce eu o îmbățișez și o înțeleg. Să-i scrii unui prieten așa cum gândești este cel mai sublim lucru de pe planetă.

Încerc să-mi țin ochii și mintea deschisă. Sensul pe care îl percep în lumea asta e doar unul temporar și se ține în dragoste. Vreau să rămân în viață cât pot, pentru a-i iubi pe cei pe care-i iubesc și pentru a mă bucura de prezența lor. Faptul că învăț e doar un mod frumos de a-mi petrece timpul. Un fel de a primi mai ușor ceea ce strămoșilor noștri le-a luat secole de strădanie pentru înțelegere. A scrie careva cărți despre acele lucruri, înseamnă a contribui la strădania lor prin capacitatea mea de înțelegere și de redare. Învăț pentru că momentan nu văd nimic altceva mai util. Scriu pentru că am necesitatea să scriu. Sunt dependentă de oamenii pe care îi iubesc. Dependența mea e admirabilă pentru că mă ține integră și ține integre lucrurile pe care le fac până una alta.

Uneori mă gândesc că nu sunt eu, că sunt altcineva și că toate investițiile mele sunt către un altcineva pe care nu îl cunosc, dar îl manipulez. În timp ce îi dictez să apese aceste taste, el e unicul care poate simți durere. Eu doar îl manipulez. E sclavul meu. Pot face din el orice. Trebuie să recunosc, l-am educat bine. Sau poate că doar sunt doar cine sunt, trecătoare prin anotimpuri, maturizându-mă-n ele într-un anume fel pe care și alții îl pot percepe, pentru că, într-un fel anume, conviețuim.