"Ni se pune la dispozitie mai mult material decat am fi vreodata capabili sa asimilam si ne zbatem din greu sa retinem doar lucrurile cu adevarat importante pentru noi. Se estimeaza ca un student moderat de silitor la o facultate de profil umanist la inceputul secolului al XXI-lea o sa parcurga opt sute de carti pana la absolvire; prin comparatie, o familie de englezi bogati de la 1250 s-ar fi socotit norocoasa daca detinea trei carti, biblioteca lor modesta constand dintr-o Biblie, o carte de rugaciuni si o lucrare hagiografica - toate acestea insa costand cat o casa. Daca ne plangem de epoca noastra in care suntem invadati de carti, o facem numai din cauza faptului ca simtim ca nu neaparat citind mai mult, ci adancindu-ne si improspatandu-ne intelegerea catorva volume ne vom dezvolta cel mai bine inteligenta si sensibilitatea. Ne simtim vinovati pentru toate cartile pe care nu le-am citit inca, pierzind din vedere ca suntem deja mult mai cititi decat Sfantul Augustin sau decat Dante si ignorand astfel faptul ca problema noastra rezida pur si simplu in capacitatea de absorbtie, si nu in amploarea consumului."

Alain de Botton

”Binecuvântează și vei fi binecuvântat.”

Dostoievski, Frații Karamazov

 

Zbucium și idealism, ianuarie 2016

”O sărutare pe buze și-un pumnal în inimă” - Schiller, Hoții

Genă de supraviețuitor

Bunicul meu din partea mamei a trăit într-un sat de pe malul Nistrului, Puhăceni, unde a fost Șef de Colhoz și pescar. A avut, de-a lungul anilor, mai multe luntre, cu care, fie pescuia, fie trecea pasagerii de o parte și de alta a Nistrului. În 91`, cam după nașterea mea, era o insabilitate politică acolo. Mirosea a război. Oamenii erau împușcați. Se auzea despre asta, dar mulți nu credeau. Când auzeau împușcături, credeau că transnistrienii împușcă în aer, pentru ca oamenii să se sperie și să stea cuminți acasă. Într-una din zile, a venit o femeie la el, să îl roage să o treacă cu luntrea pe fiică-sa, ajunsă în partea cealaltă a Nistrului, s-o aducă acasă. Inițial bunicul nu a vrut, zicând că se împușcă acolo și că nu are cum, dar femeia l-a implorat, pentru că soldații au` să-și bată joc de fată, putând chiar să o omoare. Bunicului i s-a făcut milă și s-a dus să o ia. În timp ce traversau, când era cam pe la jumătatea Nistrului, s-a auzit motorul unei motociclete, care a oprit la mal, după care au început să împuște, dar nu nimereau. Văzând că nu reușesc, au scos luneta și i-au țintit inima, dar pentru că, în timp ce vâslea, bunicul se apleca mai tare, ca să se apere de gloanțe, și glontele i-a străbătut pieptul pe sub claviculă, ieșind prin spate. ”Pe mine m-au împușcat. De-acum tu vâslește”, i-a spus bunicul fetei pe care o ducea, și care, fiind sportivă, a sărit în apă, a înotat pe sub barcă, ca să nu fie împușcată, până în vârful bărcii, și a înotat cu ea până la mal. Apa era pe atât de rece, pe cât de rece putea fi într-un aprilie. Fata a făcut asta, ca să salveze un bătrân, care o salvase pe dânsa. Bunicul nu a pățit nimic, după împușcătura aceea. Era un om puternic. Nu a rămas nici măcar paralizat.

Vreo doi ani mai târziu. Eram prea mică ca să înțeleg ce se întâmplă, familia mea se refugiase în satul Brânza, tot din pericolul războiului. Pictau o biserică acolo. Schela era șubredă și stătea mai-mai să pice. Mama picta cupola într-o după-amiază, când dezechilibrându-se găleata cu vopsea, schela s-a rupt. Mama, a făcut o rotocol în aer, căzând, pe spate, cu mâinile și picioarele echilibrate perfect în părți. Erau 8 metri înălțime. Înainte de momentul în care corpul ei s-a izbit de pământ, aura ei s-a izbit de pământ. Avea o aură puternică. Era deja bioenergetician. Nici mama nu a pățit nimic după această căzătură.

Pe mine ce mă așteaptă? O fi glontele care îmi străbate clavicula, adevărul și dreptatea de neatins? O fi căderea de la înălțime fiecare deziluzie și fiecare dezamăgire, care mă izbesc repetat în pământ? Se transmite genetic oare și ceva de felul acesta: o încercare, peste care, trecând, să poți fi numit supraviețuitor, chiar și la un nivel foarte introvertit?

Totul pentru literatură și nu numai

Deviza mea a fost și poate încă este: totul pentru literatură. Mă trezesc dimineața, urmăresc conturul arborilor, escaladez în nesfârșite gânduri, mă-ncleștez în propriile-mi principii și nu mă desprind de ele decât dacă îmi sunt decojite de pe mine cu tot cu propria-mi piele, observ sclipiri poetice în conversații, întâmplări și în viață, în mersul lucrurilor, al trenurilor, în mișcarea lunii, încețoșare, în prezența ta, absența ta. Totul pentru literatură. Dincolo de asta, farmaceutica a prins un loc aparte în mine, și n-o pot confunda cu scriitura mea. Un prieten bun din ale literelor mă întreba într-o zi: de ce nu le combini? Încearcă să scrii ceva, folosind în textele tale medicamente. Cum?, l-am întrebat eu, cu sinceritate. Nu știu, mi-a răspuns, găsești tu... Să combin medicamentele cu scrisul meu, într-un mod ironic și jucăuș, cum mi se sugera, ar fi însemnat să-mi bat joc de farmaceutică, dar eu nu pot face asta.

Acolo, în țara voastră, credeți în Dumnezeu? Da. Și în Iisus credeți? Da, dar la noi are opt brațe, vorba lui Cărtă, (luată din/în sens pur umoristic). Dacă mă-ntreabă cineva despre religia mea, profesional vorbind, eu am două. Totul pentru literatură e una. Cealalta e meseria pe care o respect și nu o pot mutila în jocuri lingvistice, pentru că o iau prea în serios. Prima e ca să nu las frumusețea și miracolul și emoția vieții să treacă pe lângă mine neobservate. Îmi amintesc brusc de parabola aceea cu lingurița din Alchimistul lui Cuelho [știu că e un scriitor disprețuit de gașca literară contemporană], dar parabola e frumoasă. Cheia unei vieți fericite e să poți duce fără să răstorni lingurița cu (Mirt sau untelemn? Nu mai știu ce era), dar în același timp să observi frumusețea și minunățiile templului. Puștiul care ducea lingurița, făcuse drum lung până acolo, ca să afle asta. Cu alte cuvinte: să fii responsabil și cumpătat (să-ți faci treaba), dar în același timp să iei satisfacție din tot ce faci, să observi frumusețea lumii, să te bucuri de ea (pentru că asta e tot ce ai).

 Nu cred că un scriitor poate să nu observe frumusețea vieții. El face asta tot timpul, pe lângă aceea că-i mai observă și urâțenia, și suferința, și durerea. N-am cum să nu gândesc. N-am cum să nu scriu. Asta e dezlănțuirea mea. Acesta e felul în care îmi trăiesc iubirea de viață. Farmaceutica e însă un alt univers, ceva la fel de incitant, stimulant intelectual, foarte vast, foarte strict, foarte logic, un univers de care am nevoie, dar acolo, separat de literatură, în spațiul lui curat și perfect ordonat. Dacă mintea unui poet e în mod înnăscut haotică, mintea unui farmacist trebuie să fie foarte precisă. Între aceste două feluri de a gândi, îmi regăsesc eu echilibrul, între cele 2 religii care-mi definesc existența.

”O dată, pictorul Hokusai a spus: ”Am început să pictez la vârsta de patruzeci de ani. La cincizeci îmi terminasem ucinecia. La șaizeci, îmi înțelesesem arta. La șaptezeci am atins maturitatea. Acum, la optzeci de ani, sînt printre pictorii cei mai cunoscuți. La nouăzeci, voi fi cel dintâi. Și dacă mi se va da să trăiesc până la o sută de ani, voi ajunge desăvârșit.” (...) de la o vârstă, nu mai poți fi iresponsabil în viață (fiindcă încep să depindă de tine alte vieți), vei simți chinuitor cum, vrând-nevrând, te părăsește și iresponsabilitatea poeziei, așa cum se duce cu timpul poleiala de pe obiectele aurite. Vei începe să simți tot mai acut scurtimea vieții, urgența lucrurilor care trebuie spuse, vei simți, în locul levitației adolescentine, presiunea culturală din spatele tău. Chiar dându-te peste cap va fi cu neputință să rămâi poetul tânăr și exuberant de altădată(...) Rămâne poate, de pe urma nebuniei tale, o carte frumoasă, pierdută între alte mii de cărți frumoase, ca sfărâmăturile de cochilii la malul mării.”

M. Cărtărescu, pururi tânăr, înfășurat în pixeli

Radu Cosașu

Nu faci nimic pentru mine 

Nu faci nimic pentru mine, prin ce-mi dovedeşti că mă
iubeşti? mă distrugi, dac-aş muri n-ai veni să mă vezi -
aşa urli şi te zbaţi în numele unei demnităţi prea
abstracte pentru a nu simţi că sub această bucată de
hîrtie s-a ascuns o firimitură de pîine care-mi rupe
vîrful creionului, îl ascut şi mă gîndesc că nu am
decît două căi de urmat: ori a boxerului ori a
poetului. Boxerul - aşa cum a învăţat în preliminariile
olimpice, în urmă cu ani şi ani de la adversarul său, Allen
Hudson, care-şi bătea joc de greşelile lui în timpul
          meciului -
loveşte şi strigă în timp ce se bate. El ştie prea bine că
nimeni nu poate încasa simultan şi upercuturi şi vorbe
grele de dispreţ şi lăudăroşenie. El l-a trimis pe Sonny
Liston la podea, chiar în prima repriză a meciului revanşă,
şi i-a strigat celui căzut: Hai, ridică-te! Nici n-am început!
Bate-te! Liston nu s-a mai ridicat. Dar ce mai strigă boxerul
Cassius Clay, lovind sau apărîndu-se? Dînd sau primind,
          el strigă:
Sînt cel mai tare din lume! Cel mai frumos! Cel mai rapid
din lume! Sînt singurul de pe glob care pot spune cînd
          te voi
pune K.O. Şi aşa e. Numai că eu nu sînt nici cel mai
frumos, nici cel mai tare din viaţa ta, sînt greu la minte şi
nu pot preciza niciodată nimic. Eu te lovesc mediocru şi în
tăcere. Calea poetului e aceea descrisă de iubita lui - care
încă trăieşte, la 84 de ani - femeia căreia el îi dedica
fiecare poem şi o întreba: Pot să-ţi dedic acest poem?
şi ea observa: Da, dar e scris pentru altă femeie, ai oare
acest drept ? Şi el replica: Sînt multe femei adunate în
acest poem. Şi pe toate le-am numit Maia. De aceea e
al tău - şi scria solemn, sub titlu, numele ei şi numai
numele ei care, fireşte, nu era deloc Maia. Ea înţelegea.
Strigătul: „Tu nu m-ai înţeles…” nu-mi aparţine. Lucid,
constat că boxerul declamă poeziile sale în timp ce se
          bate,
versurile vin singure în timp ce el se blochează în colţ,
pregătindu-şi un jab de stînga, iar poetul face halterofilie
şi devine campion mondial de tir, cu propriu-i cap.
Ce pot face în faţa acestor piste care nu fertilizează decît
          enigme -
în timp ce tu-mi urli că toate cascadele au derapat din
          cauza
mea? Rup cu acea linişte a ipotenuzei - care mă fascinează
de cînd am auzit de ea, din vorbele poetului argentinian
- rup
din „Codrii Lăpuşului”, restaurantul în care mîncăm ciuperci
înăbuşite, ultimul brad înzăpezit care nu încape în nici un
taxi şi ţi-l aduc, tîrîdu-l după mine prin Bucureştiul
înverzit, ca pe o lungă şi nesimţită dîră de sînge, după
sacrificarea unei tenacităţi, puerilă ca un miel.
Poveşti pentru a-mi îmblînzi iubita, 1978

 http://dilemaveche.ro/sectiune/dileme-line/articol/nu-faci-nimic-mine-0

”Ai putea fi cel mai corect om din lume și totuși te vor urî, nu pentru ceea ce ești, ci pentru ceea ce reprezinți.”
M. Cărtărescu, pururi tânăr, înfășurat în pixeli