”O dată, pictorul Hokusai a spus: ”Am început să pictez la vârsta de patruzeci de ani. La cincizeci îmi terminasem ucinecia. La șaizeci, îmi înțelesesem arta. La șaptezeci am atins maturitatea. Acum, la optzeci de ani, sînt printre pictorii cei mai cunoscuți. La nouăzeci, voi fi cel dintâi. Și dacă mi se va da să trăiesc până la o sută de ani, voi ajunge desăvârșit.” (...) de la o vârstă, nu mai poți fi iresponsabil în viață (fiindcă încep să depindă de tine alte vieți), vei simți chinuitor cum, vrând-nevrând, te părăsește și iresponsabilitatea poeziei, așa cum se duce cu timpul poleiala de pe obiectele aurite. Vei începe să simți tot mai acut scurtimea vieții, urgența lucrurilor care trebuie spuse, vei simți, în locul levitației adolescentine, presiunea culturală din spatele tău. Chiar dându-te peste cap va fi cu neputință să rămâi poetul tânăr și exuberant de altădată(...) Rămâne poate, de pe urma nebuniei tale, o carte frumoasă, pierdută între alte mii de cărți frumoase, ca sfărâmăturile de cochilii la malul mării.”

M. Cărtărescu, pururi tânăr, înfășurat în pixeli