”Ăsta a fost punctul de pornire și, bineînțeles, a continuat să aibă pentru noi o importanță deosebită. Dar pe măsură ce a trecut vremea, unul din scopuri a devenit chiar comuniunea noastră în sine.
- Adică aveați ca scop existența și păstrarea ei.
- Da, probabil.
- La fel ca spațiul cosmic, spuse Sara, mijindu-și ochii.
- Nu știu cum e cu spațiul, răspunse Tsukuru. Dar pe vremea aia, nouă ni se părea un lucru foarte important. Să păstrăm cu grijă fuziunea aia chimică specială care apăruse între noi. Așa cum protejezi de vînt un chibrit aprins.”

H. Murakami, ”T.T. cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj

   ”Știu – și ea mi-a confirmat apoi totul – că în tot timpul acelui drum de zece minute împreună, din stația tramvaiului pînă-n fața blocului ei, cînd într-o poveste de dragoste se iau toate deciziile, noi n-am luat nici una, cum nu hotărîm niciodată nimic în viață, dar încă mai mult: cum nu iei decizia să mergi în aval cînd ai căzut într-un rîu umflat de ploi și ești tîrît de ape, alături de copaci dezrădăcinați și bucăți de acoperiș, sau cum nu e decizia rădașei prinse într-o boabă de chihlimbar să rămînă încremenită acolo pentru toată veșnicia. Suntem încrustați în existență, suntem brodați în marea tapiserie, nu se așteaptă de la noi să luăm hotărîri, căci totul e hotărît dinainte, cum stinghiile unui scaun nu se hotărasc să alcătuiască scaunul, pentru că ele tocmai asta și fac.”

Solenoid, M. Cărtărescu

   Am văzut luna ridicîndu-se în înaltul cerului mult deasupra acoperișului meu pe care două pisici maidaneze ședeau față în față.

Locul pe care il cauti o viata il gasesti intamplator

Dacă ați avea pentru un singur moment puterea Demiurgului, ce ați schimba în viitorul imediat al lumii acesteia, după pandemie?

Mircea Cărtărescu: Vedeți, nu prea mă gândesc până acolo, e cam prea mult pentru mine. Eu nu-mi pot guverna nici propria viață și dacă stați să mă întrebați, până mâine ce aș schimba eu în propria mea viață, n-aș ști să vă spun. Lumea este imperfectă pentru că omul este imperfect. Și nu cred că va exista vreodată o lume perfectă. Să ne imaginăm lumea ca în John Lennon, ca în Imagine, nu mai există țări, nu mai există proprietate, nu mai există religie, nu mai există nimic, oamenii sunt o frăție generală, totul este minunat, totul este formidabil, ca într-un paradis. Vreau să vă spun că un om care ar trăi în asemena condiții ar înnebuni. Ar înnebuni pur și simplu, paradisul s-ar transforma într-un infern. Pentru că acea lume imaginară, ideală, minunată, este o lume care nu e făcută pentru om. Omul nu este așa. Omul nu trăiește așa. Omul este o ființă concurențială, este o ființă ierarhică, omul oriunde apare creează ierarhii și produce, într-un fel, inegalități între oameni. Important este ca aceste inegalități să nu fie esențiale, să nu fie bazale. Eu cred în egalitatea tuturor oamenilor, dar nu cred într-o nivelare totală și continuă a ființei omenești și nu cred în starea aceasta de beatitudine pe care mulți o confundă cu fericirea. Nu, fericirea nu constă în beatitudine. Nu constă în sentimentul că ești în paradis și totul este minunat. Fericirea constă în viața simplă, obișnuită pe care o duce fiecare om, în fiecare clipă, în fiecare moment în care omul a câștigat o victorie împotriva lui însuși, împotriva firii sale, împotriva habitudinilor sale. Eu cred că asta este viața împlinită, viața care se viețuiește, care se duce în pofida greutăților, în pofida resentimentelor altora, în pofida gândurilor negre. Eu cred că un om care este sănătos și-și trăiește viața din plin preferă pământul, preferă pământul așa cum este.

https://m.hotnews.ro/stire/23979198?fbclid=IwAR25pqmldWilSmYFLk8GfILUUPUFYCUPRDXnOcz-XJV23bgJzSE-Z4o8CfE

    Obosită de atîta odihnă activă, ieri seara am stat totuși să citesc cîteva pagini din Solenoid. Am apucat să citesc doar două, dar au fost îndeajuns, excepționale fiind.

   ”Nu pot să nu mă întreb dacă străvechile noastre amintiri, cele care ne străbat viața atît de limpezi, pe cînd mii de alte momente, poate mai importante, ne-au ieșit din memorie, dacă de asemenea, visele care ne obsedează cu claritatea lor, și care par a fi de altfel alcătuite din aceeași substanță cu amintirile noastre obsedante, nu sunt un astfel de joc, un test, o probă pe care trebuie s-o trecem în această inexplicabilă aventură a vieții. Poate că bătaia inimii noastre nu-i decît metronomul care măsoară timpul ce ne este dat pentru aflarea răspunsului. Poate că e vai de noi dac-am ajuns la ultima bătaie și n-am înțeles nimic din imensul puzzle în care trăim. Poate că, dac-am afla rezolvarea și-am da răspunsul, am fi eliberați din celula marelui penitenciar, sau măcar am urca un nivel al său spre eliberare. Șoricelul alb care aleargă pe culoare de plexiglas nu știe că i se testează memoria, el doar își trăiește viața. Creierul lui nu e capabil să se-ntrebe: De ce sunt aici? Ce-i cu labirintul ăsta în care m-am pomenit? Oare nu e însăși labirintul, cu simetriile lui, cu bucățica lui de brînză de la capătul celui mai îndepărtat culoar, semnul unei lumi superioare, al unei inteligențe față de care biata mea minte e doar o bîjbîială în beznă?

    Faptul că n-am ajuns scriitor, faptul că nu sunt nimic, că n-am nici o importanță în lumea exterioară, că nu mă interesează nimic din ea, că n-am ambiții și nici nevoi, că nu mă păcălesc singur desenînd ”cu sensibilitate și talent” uși care nu se vor deschide niciodată pe ziduri netede de labirint îmi dă o șansă unică, sau poate șansa tuturor celor singuri și uitați: cea de a explora vestigiile stranii ale propriei mele minți așa cum îmi apar ele în șirul nesfîrșit de seri în care, pe cînd se-ntunecă progresiv în camera mea tăcută, creierul îmi răsare asemenea lunii și arde din ce în ce mai tare. Văd atunci pe suprafața lui palate și lumi ascunse, ce nu se arată niciodată celor care aleargă în labirint, obsedați de bucățica de brînză, fără o clipă de repaos, convinși că asta-i tot ce li s-a sortit în lume și că dincolo de pereții albi și curbi nu mai este nimic. Mă-ntreb cîți oameni singuri și insignifianți, cîți funcționari și cîți manipulanți de tramvaie, și cîte femei nefericite și-ndoliate, fără avere sau titluri universitare, fără putere și fără speranțe, nu sunt săpători în pămîntul gras al înserărilor de toamnă, plin de pulpe și viermi, tremurător de la trepădatul cîrtițelor prin tunelurilor lor?”

Mircea Cărtărescu, Solenoid

Azi in Constanta - Compoziție perfectă

 

©Claboo Media

„Revenind la Nichita, aş spune că angelismul lui, aşa cum îl percepea imaginaţia mea, era de natură poetică – ontologic poetică – spre deosebire de cel fundamental etic al lui Mironel. Nu numai că el părea a trăi în poezie, că privea lumea mizerabilă în care trăiam din perspectiva poetului (făcând-o mai uşoară, mai ireală, mai neliterală), dar prezenţa lui, gesturile lui, ceea ce spunea el putea introduce, pe neaşteptate, o sclipire poetică în însuşi cotidianul cel mai apăsător, monoton, şi brutal prozaic, cum era acel al vieţii de cazarmă de la Călăraşi. Chiar şi când glumea, el glumea delicat metaforic, ca de pildă într-o zi, la Călăraşi când, într-o pauză din programul de instrucţie fizică, eu stând trântit pe-un petec de iarbă uscată şi prăfoasă, obosit, absent, uitându-mă în golul depărtării, el s-a apropiat de mine şi, imitând o foarfecă cu degetul arătător şi cel mijlociu al mâinii drepte în faţa ochilor mei, mi-a spus: „Te superi dacă-ţi tai privirile?”. Astfel de metafore interpretate gestual erau unul din modurile lui de a-şi semnala prezenţa, de a iniţia un dialog, de a-şi pune semnătura aeriană pe-o clipă de comunicare prietenească întru poezie, o poezie trăită care spre a deveni posibilă trebuia mai întâi să spargă coaja de banalitate a comunicării obişnuite: aceasta se vădea deodată subţire şi fragilă ca o coajă de ou. Aproape magic, în astfel de împrejurări, realitatea se deschidea spre acel altceva,altundeva, altcândva al poeticului.”

Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog

    "El e Leuțul” i-a spus Valentin veterinarului, în timp ce cățelul nostru cîntărea de două ori mai mult decît toate celelalte animăluțe care așteptau la rînd la un loc.

      A te plimba cu umbrela în curte.

Gonçalo M. Tavares

    Prozatorul Gonçalo M. Tavares (n. 1970), ale cărui cărți au fost traduse în limba română la editurile Humanitas, Vivaldi, Univers, Allfa, Paralela 45 și Școala Ardeleană, publică zilnic notații sub titlul Jurnalul pandemiei în ziarul portughez Expresso. Începînd din acest număr, o selecție a acestor note, în traducerea Siminei Popa, va apărea săptămînal pe www.dilemaveche.ro. Punctuația și ortografia numelor proprii sînt alegerea autorului.

„Salvarea se ascunde în crăpătura subțire”

28 martie

„Salvarea se ascunde în crăpătura subțire din șirul neîntrerupt al catastrofelor”, a scris Walter Benjamin.

Trebuie să salvăm în scurtele răstimpuri, în pauze.

Cînd diavolul e neatent o secundă, iată o crăpătură.

Și acolo intră salvarea.

Spania.

26 martie, „planta numero 4, habitacion 429 del Hospital del Mar”.

Un clip video.

La Hospital del Mar, o infirmieră își ia telefonul și-l apelează pe fiul unui bolnav.

Etajul 4, salonul 429.

Face un apel video, ia mobilul, îl îndreaptă spre chipul bolnavului.

„Respiră bine, da, fără aparat”, spune ea către fiul celui internat.

Și repetă, zîmbind: „Nu vedeți? Nu vedeți?”

Vrea să-i arate că tatăl lui nu e atît de bolnav, că starea i s-a îmbunătățit.

Repetă: respiră fără aparat, are doar o mască!

Vorbește de parcă ar anunța un tată că tocmai i s-a născut un fiu.

Dar nu.

Anunță un fiu că tatăl e încă viu.

Bolnavul ridică mîna înspre imaginea fiului.

Infirmiera apropie telefonul.

Mîna ajunge la cîțiva centimetri de ecran.

A atinge chipul fiului pe ecran e același lucru, zilele astea, cu a atinge chipul fiului.

Aproape s-atingi ecranul e aproape s-atingi trupul.

Bună! eu sînt Susana, spune infirmiera fericită către fiul care e de cealaltă parte a ecranului.

Trebuie să infiltrăm bucuria în crăpături.

Ca și cum bucuria ar fi un material medical.

Aproape un material de salvare...”

SURSA

Fără întoarcere

Ți s-a urît să te joci unu la unu

cu singurătatea,

stările aranjate

într-o ordine imperfectă

pe tabla de șah.

Cele mai vechi iluzii sărind pe scenă

cînd nu te aștepți,

chipul tău speriat de lucrurile care par

mai puternice decît tine

și nimeni care să te înțeleagă,

să-ți învețe felul de a fi.

În loc să te învelești în propria umbră,

te arunci eroic în lumini

cu mișcări din ce în ce mai departe

și tot restul vieții la un pas de pămînt.

Deși lumea nu o știi plastilină,

jurul e la fel de flexibil ca și timpul,

iar moartea nu va șlefui tacit

partea de sus a gardului.

Nu va avea timp nici măcar să zică

mat!

*din volumul meu de debut, Între noi, Editura Lumen, 2009, Iași.

   De vreo zece zile nu mai port ochelari fiindcă am constatat că nu am nevoie de ei acasă. Astăzi, citind ceva, mi-am dus totuși degetul arătător împreună cu degetul mare înspre partea laterală a tîmplei, ca să îi așez. Ceva nu-mi convenea, dar m-am trezit cu mîna în aer.

The call of the wild 2020 - un film cu și despre Leuț.

Nopți albe

Sorbim pe rînd din infuzia

fierbinte a vieții.

Întunericul încolăcit în pupile dilatate

savurează liniștea regăsită

în adîncuri îndepărtate de așternuturile gîndurilor.

La încrucișare de drumuri

suntem sortiți golului

din fîntîna secată.

Speranțele nu înseamnă trepte,

doar orizonturi intangibile,

ligamente

ce ne leagă lumina de suflet

sufletul de trup.

Pînă la capăt

Chibriturile arse pe jumătate

îmi amintesc de cuvinte care-și refuză substanța.

Între confesiune terminală și strigăt,

prefer tăcerea cufundată în ceaiul de seară

cu aromă kafkiană.

Atunci doar mă încearcă teama

că mă voi înstrăina de oamenii

care m-au învățat

să trec dintr-un anotimp în altul

înflorind.

Suflet desculț

Tu știi, 

orice plan rătăcit în spațiu

este ușa spre un interior necunoscut

așa cum toate sensurile posibile

se întîlnesc în tine.

Împăcînd frigul cu scînteia de inimă,

umbra cu lumina ochiului,

chipul mîhnit cu o sărutare caldă.

ai învățat a scrie de la stînga la dreapta

pe oglinda iernii

crăpată de atîta alb înghețat

ascultînd pulsul literei

cu urechea lipită de suflet.

Astăzi nu este prea devreme

și nici prea tîrziu.

Iubește prin fiecare cuvînt.

***

Umbra ta se clatină ca un tablou

în galeria întîmplărilor.

Evadarea

Multă vreme ți-ai pescuit tihna cu o plasă de păienjeniș,

în bezna odăii despicată de razele lunii ți-ai reazemat brațele de geam,

culcîndu-i rotunjimea în palme.

Strigarea amurgului s-a pierdut sub pînza neagră a nopții.

Sub geana copacilor, înveșnicind valurile cu muzica sufletului

în setea de a cînta, te-ai hrănit cu natura, cu fluxul temperat al liniștii

răpit de un singur dor - haosul din oameni -

pe care, trecîndu-l prin tine, l-ai transformat în liniște.

Dar cînd sîrma ghimpată nu mai încape sub cer,

întinzi mîna spre clanță.

Mirosul dulce de aer te scoate din casă.

Noaptea îți umple plămînii cu parabola

văzduhului fericit.

Ajungi acolo în mijlocul libertății.

Treci pe sub punte fără să o atingi.

Aura ta e lipită de corola fericită a lumii.

Îmbolnăvit de frumusețe, stai sub dușul rece al ploii,

neîmpăcîndu-te cu fiara, cu florile cu apa din cuvinte.

Te înghesui în strîmtoarea interioară

Vrei să-ți dezbraci încheieturile de ea.

Îți strîngi ochii înfrățindu-ți gîndul

neînfrățit cu sine însuși

străfulgerat de imagini efemere.

Lipești pe cer o mie de stele

și încă mai speri.

Floarea sufletului

scoica de aur
a sinelui dezgolit
e inima mea

„Eu nu scriu un roman de dragoste. Eu încerc să studiez ce se întîmplă cînd două fiinţe de sex opus se privesc mult timp, cu interes, una pe alta.”

Radu Petrescu, Părul Berenicei

De mic cățel îmi plăcea să trag de sfoară.

   Nu mai am nevoie de ceas. Știu exact cît e ora după cum cade lumina și umbra în curte.

     Îmi amintesc sesiunea de vară din anul doi de facultate. În fiecare zi învățam în sala de lectură de la ora 7 dimineața la 10 seara, cu pauză numai pentru masă. Prietenul meu, pe atunci student la informatică, actualul meu soț, deși eu nu vroiam să îmi pierd timpul cu asta, odată la cîteva zile mă forța să mă bălăcesc în mare. Aveam căminul chiar pe plajă și din bucătărie puteai să vezi marea. În fiecare seară la ora zece băiatul acela înalt și subțire venea și mă scotea la o plimbare lungă pe malul mării, după ce îmi terminam programul de învățat. Plaja era pustie. Toate șezlongurile erau goale, așa că într-un moment dat alegeam două de pe mal, ne întindeam pe ele și, ascultînd valurile, priveam stelele de pe cer. E una din amintirile mele preferate.

Fenomenalul cer