de ce ti-e frica? (cu emil)

e două şi jumătate noaptea
că atunci
când ascultăm morrison împreună strângându-ne palmele
şi visam o gară să rânjim aşteptării
nu m-am ales cu nimic

-bine, dar despărţirea?
întotdeauna despărţirea a fost la fel o coajă verde de nucă în loc de pâine
pentru că ştiai că mi-e foame de ţine
stăm nemişcaţi trecându-ne mâinile
în infinitul din noi e neliniştea nopţii acestea
te întinzi pe pat şi închizi ocii
-ce mult albastru curge din noaptea această?
tot ce am ştiut despre ţine s-a rezumat la faptul că nu te cunosc deloc
dar poate în zori o să-ţi învingi teamă
aş încerca să plâng cu palmele după ceafă privind în gol primul lucru care se întâmplă dimineaţă
în zadar dimineaţă toate lucrurile se cuminţesc, iar noi vom fi devoraţi de cei ce nu ne văd
o să ţi se pâră ciudat, emil, dar mi-e frică
(n-am pus eu maimutoiul, nu ştiu ce-i cu el)
de ce? ştii foarte bine că o să-ţi spun Caterina
interminabilă noapte

cimitir (alaturi de ottilia ardeleanu)

copacii urlă din rădăcini

pentru că noaptea a fost o tortură

pentru nemernici doar foame şi chin

pentru că înserarea este un fel de apus

sînge din inimi vărsat

răneşte-mă tandru

răneşte-mă aprig

rătăcită printre cuvinte am încetat să mai sper

de ce este moartea un trist adulter?

fiindcă viaţa este o pictură neterminată?

nu, fiindcă are chip de hău

cad în genunchi şi plâng

mă doare îngrozitor gândul

obsedant că pielea asta e doar o apă

pe care moartea cu coasa o sfâşie

râzând

chelălăind

plescăind

şi singurătatea asta nu o sparge nimic

nici măcar piatra păcătosului

nici măcar prietenii definitivi

ca bucurie

o noua retea literaturata.ning.com

vino si tu.

aşteaptă-mă şi pe mine

Tiptil se apropie sfârşitul exemplar.
În şoaptă va începe să-ţi vorbească
despre călăreţi şi pescăruşi,
poate şi despre poeziile de azi
care se asortează cu cele de ieri.
Rezist în aşteptarea marii arşiţe,
mai bine decât pantofii ce m-au cărat
trei primăveri.
Acolo, printre cărţile bibliotecii
închise, în căutarea gândului genial,
sânt la un pas să mă înec cu propria-mi salivă.
Nu survine nimic. Între timp
mă trezesc odată cu mine, împrăştiind orele
vraişte. Deschid uşa grabnic
să mă ascund în pieptul tău.

album incolor

Mergem târâş prin zile ca şopârlele în nopţi fără de apă, mergem prin
sălbăticia gemetelor repetate-n ferestrele sparte. Scrumiera de lemn
în formă de vultur serveşte doar ca suport unei icoane.
În urmă atâtea feţe frumoase de beţia atingerii
şi fericitul vis dimineaţa secat, fericitul vis
din care vom sorbi îndreptându-ne orbeşte altundeva.
Dezastrul e parcă mai tânăr decât scrisoarea cu rânduri şterse.
Acolo, pe schele, hulubii nu erau mai albi ca pescăruşii plagiaţi
de o copilă de la dascălul mamei. O pictură doar cu dimineţi uscate.
Un mormânt deasupra câruia câţiva băieţandri musculoşi
în cămăşi maro citeau Shakespeare
sub lumina lămpii din hârtii împăturite şi desfăcute cu grijă.
Lipsim, dar nu uităm câte priviri ne mai rămân de îmblânzit,
nici nu ştim care cântec ne adoarme, n-avem habar ce amprentă
ne colecţionează remuşcările mai vii.
Degeaba credem în ploile de vară cînd câinii vagabonzi stau lanţ
sub fructele putrede iar noi încă purtăm în buzunare mulţumirile laolaltă cu
ticăloşeniile prietenilor, mizeriile din adevărurile ce ne aparţin.

chip

Dimineţi răsuflecate fără calendar
îmi deschid ferestrele
trag de obraji soarele ştirb
mă cheamă pe strada Cosmonauţilor cu lilieci violeţi
într-un septembrie atât de străin
ochiul meu care atunci tremura
acum priveşte
sunt anii de triumf
o ameţeală stranie mă copleşeşte zilnic
ca într-un somn adânc cu visele cusute
îmi satisfac spaima într-o seară bolnavă
străinii sunt mai primitori de rugă decât mine

volumul meu de debut

un ceas de dama cu blana de veverita va rog

subterane cu peştişori aurii printre pescari lutificaţi
care, aşa cum le-a fost visul au stat cu faţa la soare
o lună întreagă sub apă. record mondial şi fără noimă, fără sens, fără nimic...
şapte bărci pierdute şapte cireşi în fundul grădinii
şapte lemne tăiate vara pentru focul de iarnă pe care
nu mai reuşeşti să îl faci. la naiba! la fără şapte minute
miezul nopţii bate ceasul ăla cu pendul lung, acela care atinge moartea!
de şapte ori urlă cîinele. nu sunt superstiţioasă dar simţurile
mele nu înşală. ştiu că dimineaţa cineva nu se va trezi mai dimineaţă decît restul lumii. nu îmi voi mai vedea bunicul tăind capul cocoşului
cînd noi copiii ne ascundeam întotdeauna lăsînd crăpături între degete. eram mici în vişinul
înalt şi mîncam fructe proaspăt coapte găsind inexplicalbil mirosul de plăcinte cu vişină din curtea vecină, cînd ceea ce înfulecam noi
erau crudităţi cu sîmburi. mai era şi frica de înălţime. acum s-au uscat copacii fructele
şi oamenii
dar au mai rămas lemne tăiate fără stăpîn
şi caştan sărmanul urlînd într-o ogradă străină
sărind bucuros cănd venim noi în vizită. tot la bunici venim cînd ne adunăm în vacanţe. pînă şi nistrul bunicului am ajuns să îl pronunţăm cu un sens diferit.