am aşteptat mereu fericirea dar în locul ei a venit tristeţea

mi-a spus "nu eşti perfectă. nu vei fi niciodată perfectă"
am rămas îngândurată cu regretul că nu o să mor degrabă
altfel, cum de înţeles perfecţiunea?

am fost înzestrată cu un scris deloc caligrafic pe care îl iubesc doar pentru că îmi aparţine

dacă alţii scriu când înăuntrul lor e lumină, când plouă zgomotos sau ninge cu fulgi moi
transparenţi
la mine e întotdeauna cutremur
întotdeauna cutremur

dincolo de asta

sunt în stare să devin banală
întind sârmele în jurul rufelor
dar ştiu
alţii mi-o iau mereu înainte de parcă mi-ar citi gândurile
de la mii de km distanţă mi le-ar citi şi le-ar înfăptui întocmai
ca apoi să le scrie pe hârtie
e ca şi cum mi-aş citi propriul jurnal în carnetul altcuiva
care nici măcar nu are cum să afle de mine
realizând că există şi o trecere interspaţială a timpului

ieri dimineaţa mă uitam la un zid şi mi se părea atât de perfect
încât vroiam să-l pictez sau măcar să scriu despre el
despre fiecare cărămidă martoră a mii de aşteptări
suport atâtor oameni neajutoraţi sau pur şi simplu plictisiţi
mirosea a singurătate, tristeţe, ploaie
da, aceeaşi ploaie care mi-a însoţit toate evenimentele
importante din viaţă
aceeaşi tristeţe pe care am îmbrăţişat-o
încă din copilăria mea singuratică
am îmbăţişat-o şi am primit-o
de parcă mi-ar fi fost soră, frate, mamă, prieten

aveam obiceiul de a-mi cosi amintirile groaznice pînă în mijlocul nopţii
până aerul nopţii se umplea cu groază
până mă temeam să visez din nou toate zilele care mi s-au părut atunci apocaliptice
aşa au ajuns spaimele mele să îmi locuiască doar visele
aşa noaptea m-a dezbrăcat cu forţa de frică

dar tristeţea nu am abandonat-o nicicând, mi-am cusut-o grijuliu în haine, în liniile palmei,
în sânge
am lăsat-o să se presoare în mine
doar aşa mă mai simt