i.

încă mă simt o nulitate, i, nimic nu îmi acoperă
demnitatea din care s-a tăiat ca dintr-un animal sacrificat
într-o măcelărie
am căzut sub nivelul apei, ca o bucată de carne umilită,
ciuruită şi aruncată peste bord
mâncată de muşte
n-am habar
cum am ajuns pe piste greşite
ce caut aici cum de m-au tras pe sfoară şi de data asta
în bezna aceea mi-am aflat ascuţişurile minţii
a urmat ieşirea bruscă în lumină
cei doi îngeri mi-au adus şi oglinzi
era să fac infarct de lumină
aşa am rămas numai cu un înger
şi acela cam surd
acum ajunsă, acasă, trag câteva rânduri de perdele
să o ascund
lumina îmi dă mai mult dispreţ decât chiar
furia la care am renunţat şi
care nu mă mai primeşte în pielea ei
că nu mai am mărunţiş pentru abonament
m-a dat afară, mi-a luat chiar şi dreptul de a dispreţui
mizeria şi putreziciunea
care le amplifică pe toate
amorţeala asta e ca înainte de moarte
iar mâna, paralizia ei de după scris,
mă încearcă tot mai des
nu există mai mare fatalitate decât să-ţi priveşti
mâna înţepenită deasupra foii
şi să te gândeşti că e şi asta un fel de moarte clinică
poate că ai trecut şi tu pe acolo
poate că ai trăit dincolo câteva clipe
când ai adormit în bibliotecă, i, dar ai uitat,
te-ai lichefiat în scrisul meu
de cum ai intrat în partea aceea a afectului
despre care nu îmi povestesc nici mie, dar ţie am îndrăznit să îţi spun
te-ai lichefiat ca sentimentul acela despre care nu mi-ai spus nicând
despre care nu ţi-am spus nicicând
sentimentul scurs în sticla de vin, pe care o ţineai sub inimă,
vinul din care am băut amândoi cu înghiţituri mici
înainte să văd nişte papuci atârnând deasupra stadionului
ne-am întors azi acolo şi chiar erau nişte papuci
atârnând cerului
mă hrănesc cu obscurul tăcerilor