la o partidă de fotbal de masă

Mă pornisem acasă de la ziua de naştere a lui Alex. Era trecut de ora 10 seara. Petrecerea s-a făcut la Nistru. Se lăsase întuneric. Unica lumină venea de la farurile maşinii parcate lângă tineri. Trebuia să parcurg malul Nistrului până la drumul de pe dambă, apoi să fac câteva cotituri la stânga. Aveam aparatul foto în mână. Se vedea foarte vag un contur al copacilor şi se auzeau nişte sunete lungi, înspăimântâtoare de păsări, dinspre Nistru. Aveam un ceas nou pe mâna dreaptă, dar nu-i auzeam ticăitul. Şi cu cât mă îndepărtam, aveam senzaţia că mă duc tot mai la fundul mării. Şi că, exact acum, nimeni nu ar putea opri un rechin gata să mă înfulece. Că nici eu nu o să am putere să înot. În faţa mea a apărut un chip de om care se îndrepta spre mine. Şi-a încetinit mersul fix când eu mi l-am încetinit. Spaima mi s-a urcat în gât. Ceva mai târziu am înţeles că omul negru era umbra mea, de la farurile aprinse ale maşinii rămase în urmă. Şi cu toate că ştiam că nu era nimeni acolo, spaima încă îmi sta chircită în stern, iar păsările dinspre apă ţipau tot mai înfricoşotor.

*

Mi-am scos toate brăţările de pe mâini şi tot nu pot să adorm. Mă gândesc la durerile fizice în primul rând, la ceea ce simte pielea, la sufocarea din filmul de duminică (Choke), la insuportabilul temperaturii acestea, la accentul meu românesc din cuvintele pe care le rostesc în gând. Mă gândesc că trebuie să aprind lumina. Să scriu totul. Experienţele acestea parfumate de la zile de naştere perfect organizate, în care totul e bine şi foarte bine, nu-mi aduc nicio trăire. Excesul de normalitate mă plictiseşte. Ceasul acesta nu o să-l mai port. Trandafirii ofiliţi nu o să-i arunc mâine dimineaţă. Îmi place să ignor lucruri, să le las cum sunt, până problema dispare de la sine. Îmi place să nu simt vreo obligaţie de vreun fel.
Cineva mi-a spus că atunci când se uită la mine i se pare că tot timpul mă gândesc la ceva. Dar aş putea crede că ăsta e un truc universal de-al băieţilor care caută să agaţe fete singure pe la petreceri. Nu mai ştiu cu ce să încep sau cum să continui. Las robinetul deschis. Sting lumina. Vorbesc cu mine, cu voce, singură fiind. Îmi înec delirul cu un plâns spontan şi nemotivat. Din perete iese un oval de lumină. Este reflexia oglinzii. Cineva îmi strigă să dau mai încet Pink Floid-ul. Vreau păpădii, vreau să-mi fie somn. Mai vreau o cafea. Mai vreau o cafea.