portret

static

mă-ndrept din spate. alte verticale vin doar ca reper
pentru toate coloanele văzute, ştiute, pipăite,
 înconjurate. în biblioteca haşdeu sunt coloane masive,
 e arhitecturat pe dinăuntru. înăuntrul meu e lipsit
de sculputuri.

emoţii, fireşte, întotdeauna, şi câteva
 trenuri pe care-aş vrea să le iau fără cuşetă, cât să
stau trează, ca să ajung. vreau să ajung. atâtea locuri
m-aşteaptă. contează să nu le ştiu. nu va conta când
va fi timpul, cine cumpără biletul, cine cară bagajele,
cine anunţă sosirea, cine îmbrăţişează de bun venit,
de bun rămas, de murit. nu se moare. se urcă pe munţi,
pe munţii din gheaţă mai ales, direct către soare,
el strălucind mai puternic. aici mă descătuşez, iute,
şi e bine cu muzică.

emil îmi scrie despre deşert
şi eu mă pot gândi doar la cămile, şi cactuşi, fireşte.
am cactuşi pe pervaz, mă mândresc, sunt prea mari
pentru ghivecele lor, când eu credeam că nu mai cresc.

aştept timpul primăvăratic să ies pe străzi acolo să fie
 o intensitate mai mare de lumină şi de verde.
nu, nu vreau asta. ador iarna cu frigul pe care-l las
să-mi intre în piept când deschid fereastra. o penetrare
 despre care ai zice că te mişcă un pic înafară.

 în blocul de vis a vis vreo 8 ferestre cu lumină, prin
crăpătura dintre rama ferestrei şi perdea, pot să observ.
 altceva, doar dacă se merită, mai mult ca statul
până târziu în călcâie.

am început să mă rog şi dimineaţa,
 nu doar seara. cu rugăciunea spusă adorm mai uşor
şi durerea din stomac a trecut.

încet, aproape, tăcut

sunt mică. între spate şi umeri
ceva culcuşit înăuntru
 o linişte care apasă
durerea din stomac
am purtat-o cu mine
până la şcoală şi-napoi
aşa, de-o plimbare

liniştea chircită
o desfac
degetele fragile
ca nişte frunze de toamnă
sunt mică sunt slabă

 am desenat
un portret după
cinghiz ahmarov
simplu
în câteva culori

apoi am mai desenat
unul
care mi-a plăcut
doar pe jumătate

n-am niciun stil

sunt mică
încap într-o scoică
pe care-o ţii la ureche
înainte s-adormi

din mine marea se-aude
vâjâind
atât de uşor
aşa rece

în ploaie

cu pelerină şi baston
făcându-şi plimbarea
se apropie
pe cealaltă parte
a străzii înguste
printre flori
în grabă
să-şi înece tristeţea
în paharele pline

puţin trecut
peste ora unu
şi-am început
să să fim fericiţi

cu vâslele-n apă

tremurul mi s-a întâmplat. exact aşa cum ai merge cu luntrea

pe-o apă netedă, dedesubtul căreia se află o piatră 

şi-n ea te izbeşti, de nu te mai ţin tălpile, iar căderea

îţi este amortizată în palme. ar fi ceea ce este numit,

 în general, imprevizibil, sau durerea de după.

până atunci 

n-am crezut că dragostea există, nu am crezut 

în emoţiile altora.

un spectacol jucat în mijlocul cepei, 

un show regizat, 

la drept vorbind, de un orb fără cârjă, aşa îmi ziceam,

cioplind mai departe cu unghiile-n gheaţă,

forme, fără culori, fără margini,

fără mostre de referinţă.

nu ştiam că zguduirile vin de niciunde

când te aştepţi mai puţin.

lovind în pământ

eram acolo lângă mâinile lor
lângă ochii lor
şi lângă urechile lor
eram acolo şi le-am citit o poezie de dragoste
au zis că nu e o poezie de dragoste
au mai citit şi alţii
dar nimeni n-a spus nimic cu fior
nicio emoţie nimeni
nici eu

la florărie vedeam bărbaţi stând în rânduri
mi-a tresărit telefonul
credeam că e un mesaj de dragoste
dar iluzia mea a fost doborâtă
şi înghiţită de o gură de şoarece

câinii îşi rodeau blana de scări
orice urma înainte părea să fie tăiat
de o râpă în care
lighioane cancerigene
îşi întindeau pielea
peste oasele mele
peste ochii mei galbeni
peste craniul meu

lumina a ars
şi febra
şi întunericul

era frig era foarte
frig
şi drumul nu se mai termina

chiar aşa

Pe-acolo a alergat cineva, Chişinău, 2010, foto: şarmant.

iar cu câteva zile mai înainte, într-un loc din preajmă, am băut prima dată împreună kagor

în rest lucrurile-s aşezate

aerul m-a ridicat din călcâie
de câteva ori. părea că vrea să mă ia-n zbor,
cu tot cu glugă, şi să m-arunce
pe asfaltul pe care fugeau firicele de nisip
cu viteză de şarpe.

pe drumul din trafic frunze zburdalnice,
ca nişte păsări care învaţă să zboare,
dar nu se ridică la mai mult de un metru.
doar fâlfâiri de aripi încolo şi-ncoace.

luna pe cer are grosimea degetului mic
şi adâncimea cearcănelor mele.

pe drumul de sub felinare merg,
dar parc-aş schia fără echipament.
nu am nimic din ce ar putea să mă apere

este doar vântul pe care-l auzeam
şi dimineaţa scuturându-mi prin geamuri.

Am fi ajuns

Nu sunt periculoase unde sunt pustii,
sau, cel puţin, aşa le aud.
Pe unde am mers nu înseamnă
să te plimbi.

Cu sau fără gânduri.

 Cu sau fără cuvinte.

Poate o energie,
o aură ce trezeşte reacţii.

Sunt periculoase.

Nu pot trezi supărări,

dacă supărările 
nu au existat până la ele.

Tăcerea e sublimă, 
e un drum fără oameni.

Nu sunt periculoşi. 
Noi îi facem să pară aşa.

 Au nevoie măcar de prezenţe,
cât ai traversa zebra

alături de cineva.

Aici nu există pericol
 înafara cuvintelor.

Pericolul se adăposteşte 
în cuvinte.

Dac-adormi

O noapte cu ochi de sticlă
şi-n sufletul meu destulă ceaţă
cât să-mi ţină inima-n loc.

Pe obraji se scurg lacuri
dintre acelea care
n-au reuşit să îngheţe-năuntru.
În vizuină e bine.
Aici dac-adormi, nu îţi mai pasă
ce se-ntâmplă-n afară.

Îmi aleg o zi de miercuri
pentru tăcere
şi număr:
trei milioane patru mii şapte sute
opt zeci şi patru...

La castani mă gândesc
numai toamna.
Prin castane mă joc doar dacă
sunt în preajmă şi frunze.
Toamna trebuie să aibă
trotuare nemăturate,
să-mi aud paşii foşnind.
Dimineaţa trebuie să primească
trezirea oamenilor frumoşi.
Zâmbetele sunt atunci
când nu ne simţim singuri,
când ne putem recunoaşte.

Cel mai bine cunosc
drumul spre casă.
Pe-aici zilnic merg
mai apăsat
cu emoţii în trenuri,
aici iarba creşte în tălpi.