static

mă-ndrept din spate. alte verticale vin doar ca reper
pentru toate coloanele văzute, ştiute, pipăite,
 înconjurate. în biblioteca haşdeu sunt coloane masive,
 e arhitecturat pe dinăuntru. înăuntrul meu e lipsit
de sculputuri.

emoţii, fireşte, întotdeauna, şi câteva
 trenuri pe care-aş vrea să le iau fără cuşetă, cât să
stau trează, ca să ajung. vreau să ajung. atâtea locuri
m-aşteaptă. contează să nu le ştiu. nu va conta când
va fi timpul, cine cumpără biletul, cine cară bagajele,
cine anunţă sosirea, cine îmbrăţişează de bun venit,
de bun rămas, de murit. nu se moare. se urcă pe munţi,
pe munţii din gheaţă mai ales, direct către soare,
el strălucind mai puternic. aici mă descătuşez, iute,
şi e bine cu muzică.

emil îmi scrie despre deşert
şi eu mă pot gândi doar la cămile, şi cactuşi, fireşte.
am cactuşi pe pervaz, mă mândresc, sunt prea mari
pentru ghivecele lor, când eu credeam că nu mai cresc.

aştept timpul primăvăratic să ies pe străzi acolo să fie
 o intensitate mai mare de lumină şi de verde.
nu, nu vreau asta. ador iarna cu frigul pe care-l las
să-mi intre în piept când deschid fereastra. o penetrare
 despre care ai zice că te mişcă un pic înafară.

 în blocul de vis a vis vreo 8 ferestre cu lumină, prin
crăpătura dintre rama ferestrei şi perdea, pot să observ.
 altceva, doar dacă se merită, mai mult ca statul
până târziu în călcâie.

am început să mă rog şi dimineaţa,
 nu doar seara. cu rugăciunea spusă adorm mai uşor
şi durerea din stomac a trecut.