când te uiți la marea în apus, acoperită de nori, aceea este lumea mea interioară.

Aștept ca alchimia corpului meu să înceapă să funcționeze.

limpezime

Locul în care mă regăsesc are muzică italiană și aer proaspăt și o Dunăre largă, care îi este oglindă acelei frânturi din Univers, în care amintirile se țin de mână și-s blânde. Păduricile care o mărginesc sunt străjeri obosiți. Demult și-au lăsat armele jos. Pinul de pe partea mea e fărâma de viu ce aduce centralitatea în juru-i. Aici m-aș uita pe mine însămi, cu gândul lipsit de griji. Pescărușul ce se îndepărtează e ultimul la revedere pe care apa i-l datorează cerului. Mâhnirea ei îi păstrează neutralitatea nealterată. Lipsa de edulcoranți în cuvintele trecătorilor o ajută să-și țină sumbritatea în frâu. Așa este real. Bunătatea naturii trebuie să poată fi răsplătită cumva. Începând cu acum, irosirea nu îmi va mai sta pe limbă, în gând și în fapte. Sunt obosită de acele bătăi de inimă care sfârșesc încremenite în cicatrici. Ceea ce mă mai poate inspira, voi găsi doar în mine.

amenintare

daca nu apuc sa ma transfer la anul, jur ca-mi cumpar o undita.

am întrebat-o pe mama de ce se sinucid oamenii și ea mi-a spus că oamenii nu se sinucid, că toate sinuciderile sunt înscenate de criminali.am întrebat-o dacă s-a îndoit vreodată de acest lucru. a spus: nu.

Toamna zilelor mele

Dar tu înțelege că eu mă dizolv după tine și, din cauza asta, în orice salefiere, îi precipit pe ceilalți, acoper toată substanța cu mine. Tu înțelege, sunt singura, care, ajunsă la capăt, își reia mecanismul de funcțiune, pentru că acest mecanism e singurul care îmi dă aer. Zilele noastre-mpreună sunt dragoste. Mâinile noastre-mpreună, desființează istoria catastrofelor universale. Pașii noștri, uitați pe podul de deasupra unei gări, au suportat atunci mai multă greutate, sub apăsarea acelui prezent, dorit să încremenească acolo, decât toate așteptările unor străini pironiți în fața trenurilor nevenite încă și decât toate lacrimele ce au lăsat șiroaie reci pe buzele lor tremurătoare, sărutate pentru ultima dată. Delicvescența pașilor noștri, uitați pe o plajă în ceață, nepopulată, de unde-am ieșit cu părul și cu hainele ude, întrece delicvescența clorurii de calciu și nu se păstrează în stoc.

Tu înțelege, nu are sens să te chinui să înțelegi ceva din lumea aceasta. Câtă vreme exist pentru tine, ea are sens. Eu sunt îndeajuns.

Dacă vei sta o oră, singur, față în față cu marea, vei vedea că ea despre noi este. Dacă o vei atinge, recele meu îl vei simți, din zilele-n care mi-era frică să îți arăt cât de cald este interiorul inimii mele. Un soare se păstrează mai bine între ghețari. Măcar se simte contrastul. Măcar se face conexiunea între imposibil și ceea ce se întâmplă acum. Eu sunt bine-n tăcere, dar mai bine de-atât sunt când mă aflu-ntre oamenii care încă mai cred în ceva, iar, uneori, cred în mine, și pentru asta mă zbat.

Toamna aceea care mă minuna dintr-o fereastră a unei săli de curs, cu viul culorii frunzelor ei proaspăt căzute, e un supliciu prea strâmt. Doar toamna zilelor prin care pășesc și alerg, neștiind exact încotro, poartă caligrafia acelei melancolii, pe care numai tu o poți traduce în limbajul unor gesturi blajine.

Ceea ce e simțit, poate fi spus. Ceea ce e simțit, e bine să fie pus în cuvinte, care să se așeze exact acolo unde își doresc ele. Și dacă mă dizolv după tine, mă dizolv în toate cuvintele pe care le scriu despre tine. Sunt aici, simți, chiar în aceste cuvinte, care nu mint?

Ca acei oameni care nu pot îndura decât o anumită cantitate de muzică, mă retrag în rănile mele, în care, instinctiv, refuz să cred că m-am transformat. Spun că nu mai rezist. Aștept să îmi treacă. Aștept distilarea totală de gânduri, dar ele, zi după zi, se întorc în mine, purtând aceeași doză de impurități ca mai înainte. Nepermis, nepermis, nepermis. Proba nu corespunde, ar scrie în Farmacopee, dacă ar exista o Farmacopee a inimii. Aștept următoarea alegere greșită. Aștept următoarea eroare, care s-o descompună pe prima. Aștept o catastrofă care să mă anihileze total. Nu mă întreba despre ce vorbesc: arsen, magneziu, calciu, fer, toate impuritățile acelea care, în doze toxice, pot fi mortale. Impuritățile din gânduri cu ce le neutralizezi, Dumnezeul meu care m-ai creat?

curs de 3 ore, semn ca o mana de oameni care au decis sa-i dea 3 ore, l-au considerat important. domeniu: sanatate. profesorul sta asezat pe scaun, in coltul drept, cu fata inspre slideuri si cu spatele la auditoriu. citeste. in spate studentii, fiecare vazandu-si de preocupari: unii conspecteaza pentru alte discipline la care "se semneaza caietul", altii rasfoiesc nonsalant reviste Avon, unii pur si simplu stau sa se incalzeasca, pentru ca acasa inca nu le-au dat caldura, iar altii se vopsesc pe unghii undeva de unde sa nu se simta mirosul. intr-un moment dat profesorul se opreste si spune "cursul s-a terminat. intram azi si in urmatorul sau il incepem data viitoare?". liniste in sala. profesorul duce cursorul inspre x, cand cineva intervine "hai sa intram in urmatorul, ca tot suntem aici". profesorul continua. ma intorc sa vad ce face studentul care vroia sa mai zaboveasca in acea sala. nu-si terminase conspectul.

Marea trezește în mine obsesie și intoleranță și fanatism. Toate acestea capabile să rupă bucăți din mine, sunt finalmente mângâiate și potolite, ca să fie apoi stârnite de unele și aceleași valuri.

Charles Bovary a fost un îndrăgostit adevărat, un nebun îndrăgostit. Îndrăgostiții sunt nebuni, în concluzie.

cand faceam practica vara asta intr-o farmacie din chisinau, un cersetor a intrat si a cerut pe un ton rugator sa i se dea cu imprumut ceva pentru durere de stomac. cand se intampla asemenea lucruri, farmacistele ii dau cateva intrebari ca sa vada despre ce este vorba si ii dau gratis ce le trebuie, daca-l vad amarat si daca detin doza necesara de compasiune. ma gandeam ca acel cersetor ar putea fi, in aceeasi masura, un scriitor esuat sau un scriitor bun. umilinta de a intra intr-o farmacie sa ceri cu imprumut antidiareice este unul dintre cele mai nasoale lucruri pe care le poate trai un om in viata pe care o primeste. da, iti intareste vointa. totusi, daca ar fi sa aleg, ma vreau de partea tejghelei de unde sa fac binefacerea, decat de partea de unde sa o primesc.

Se plictisea acum de câte ori Ema izbucnea deodată în plâns la pieptul lui; și inima lui, ca acei oameni care nu pot îndura decât o anumită doză de muzică, ațipea nepăsătoare în larma tumultoasă a unei iubiri, ale cărei gingășii nu le mai simțea.

Doamna Bovary, Flaubert

dacă ești scriitor și ți-e scârbă de condiția ta. dacă vrei cu prețul vieții să te rupi din actul de a scrie, fă facultatea de farmacie și ai șanse în mai puțin de 3 ani să uiți cum arăta existența ta pe vremea când scriai.

"De idoli nu trebuie sa te atingi, ca-ti ramane poleiala pe maini."
Doamna Bovary, Flaubert

muzica pe care o ascultam în perioadele frumoase de dinaintea dezamăgirii nu o mai pot asculta. a rămas la fel de bună, dar poartă prea multă tristețe și amintiri prea intense, ca să o pot asculta.
B.B. King, ceva nou pentru mine, plăcut de ascultat, care nu-mi amintește nimic trist deocamdată.

de câteva nopți bune, mă trezește fie la 2 a.m., fie la 3 a.m., fie la 4 a.m., ba o conversație telefonică, ba o conversație de skype, ba o conversație între oameni în carne și oase, ba un râs comun voluptos, ba un coșmar îngrozitor și după aceea nu mai pot adormi, pentru că după ce mă trezesc, aud orice șușoteală, orice scrâșnet și simt orice pală de lumină în adâncul retinei. noaptea asta trezirea mea a fost însoțită de o revoltă atât de puternică, încât zici că o furtună a dat peste mine, încât zici că o furtună a răscolit oceanul din mine cu tot cu algele lui, cu tot cu scoicile și cu nisipul din adâncu-i, și m-am zvârcolit încontinuu și m-am sculat să beau apă și atât.

legat de experienta mea din camin, ii povesteam lui dudu ca din cate am observat eu, studentii nu invata deloc. lucrurile se schimba, mi-a spus el, de la o perioada la alta. ceea ce nu se schimba, insa, e ca nici pe timpul meu studentii nu invatau. doar lucrul acesta ramane neschimbat.