Comportament ideal

As vrea sa stiu cum as putea sa am un comportament ireprosabil si in ce fel sa-mi petrec tot restul de ani/luni/zile/clipe pe care le mai am intr-un mod perfect adecvat. As vrea sa stiu cum mai trebuie sa lucrez cu mine, in ce fel sa ma dezvolt, ce sa fac pentru asta? Probabil ca mortii au cel mai adecvat comportament. Nimeni nu poate sa le reproseze nimic. Si daca ar face-o, cat de inutil ar fi! Dar sa ajungi mort nu e un lucru chiar atat de simplu! E o treaba legata de intamplare nefericita, batranete sau nebunie.

Nu cred ca ar trebui sa fie un proces chinuitor actul de a trai simplu si in armonie cu tine/ceilalti si totusi cum sa fac asta? E cazul sa ma culc la o ora mai tarzie intrucat colegele mele de camera au alt regim de somn? Ar trebui sa nu-mi las niciodata cursurile in sala de lectura peste noapte, ca sa nu deranjeze campul cuiva vizual (cand exista atatea alte mese libere)? Ar trebui sa opresc din mers fiecare om pe care il cunosc si sa il intreb daca e bine? Ar trebui sa il iert pe cel care a dat cu piciorul in mine si a facut-o intentionat? Ar trebui sa nu iti spun ca te iubesc la sfarsit? 

Cel mai minunat lucru de pe planeta asta e sa fii adecvat. Cel mai oribil e sa fii neadecvat. Atat am reusit sa invat in 24 de ani.

Sunt atat de obosita de frustrarile si imbecilitatea umana! Invatati-ma voi sa am mai mult bun simt si rabdare. Dati-mi un grafic de viata. E ok daca va fi impartit pe secunde. Eu oricum traiesc pe secunde.

Hematopoieza

Eram la laboratorul de biochimie

și profesoara noastră
ne reamintea că durata de viață a eritrocitelor
este 120 de zile.
Profesoara continua să deseneze ceva pe tablă,
iar gândul meu era numai
la aceea că asta e soluția.

Trebuie să aștept doar 120 de zile,
până când eritrocitele mele îndrăgostite
vor fi distruse și înlocuite de altele
noi, neîndrăgostite de tine.
Tot ce îmi rămânea să fac,
era să nu îți scriu nimic în tot acest timp.

Am făcut asta.

Fiecare zi trecută sub tăcere
era pentru mine o minune
la fel de mare
ca apariția unui curcubeu dublu pe cer,
ca lansarea telescopului Hubble,
ca cipurile electronice
sau ca ingineria genetică.

Eram mândră de fiecare zi trecută
sub tăcere și aș fi fost în stare
să-mi fac și dializă doar dacă aș fi știut că astfel
aș fi putut s-o termin mai repede cu tine.

Zilele au început să se transforme
în săptămâni, apoi în luni.
25 de trilioane de eritrocite îndrăgostite de tine
se stingeau
ca soldații sub mitralierele
celui de-al Doilea Război Mondial.

Acum văd un câmp întins, pașnic,
fără oameni, fără strădanii,
fără șapte cercuri
trecute consecvent prin iad
pentru tine.
Merg încet, neapăsat,
indiferent
pe șira spinării
a unei toamne
despre care sper
că nu se va termina vreodată.

Despre nedreptăți

Mă pufnește râsul când aud toate văicărelile și lamentațiile lumești legate de tot soiul de fleacuri. Firește, fleacul acela e universul lor, dar asta numai pentru că nu sunt capabili să privească mai departe de-atât.

Nedreptatea există dinaintea nașterii noastre. E o legitate a lumii. Poți să te naști într-o familie săracă sau într-o familie bogată sau poți să te naști orfan. Poți să te naști sclav într-o epocă de sclavie sau în mijlocul unui atac terorist sau într-o deplină înflorire a capitalismului, când apeși un buton ca să urci la ultimul, când dai click și scrisoarea ta e la celălalt capăt, când plătești facturi stând în fața calculatorului și împingi liza prin supermarket, aruncând produse în coș, pentru a-ți face cumpărăturile. Unde mai pui că dacă ai un job bine plătit, îți e accesibilă o largă varietate de distracții, la care strămoșii tăi nici n-au putut visa. Dai un telefon și-ți faci rezervare la ski, dai un telefon și poți vizita platoul unde s-a filmat Harry Potter, dai un telefon și poți sări cu parașuta în brațele unei vedete.

Toți bat cu pumnul în masă că e nedrept și că acest lucru îi face să se simtă foarte nenorociți, fără să înțeleagă că își uzează energia în van, că își ratează puținul și prețiosul timp pe care îl au.

Am avut parte de nedreptăți mărunte care m-au determinat să o iau la pas în mijlocul viscolului de ianuarie în loc să iau autobuzul în mijlocul viscolului de ianuarie, calculându-mi fiecare bănuț. Am avut parte de oameni pe care i-am iubit și care – vai – tocmai ei au pus umărul la aceste mici nedreptăți (la sfârșit, le-am făcut cadou o duzină de flori, la schimb cu o duzină de lacrimi). Am avut parte de o colegă cu care mergeam împreună la facultate și pe care într-o zi o mașină condusă de un alcoolic a zdrobit-o mortal.

Azi sunt. Mâine nu știu dacă mai sunt (sună-mă să vezi).

Azi dimineață sunt. Azi seară nu știu dacă mai sunt.

În secunda asta (cât tastez) sunt. În următoarele 5 secunde – n-am habar.

Ce splendid! Nu?

Se numește specificitate.

Se numește: iubește-ți aproapele care te-a neîndreptățit cel mai mult în aceste poate 5 secunde pe care le mai ai. Dăruiește-i iertarea ta (e gratis!).

Se numește: ia-te în mâini și fii recunoscător pentru tot ce se întâmplă, indiferent dacă ceea ce se întâmplă este, aparent, un lucru rău sau bun în sine, pentru că tot ce se face, se face înspre binele tău.

Ai un acoperiș sub care să dormi? Ai apă potabilă? Ai măcar un prieten? Ești liber?

 E foamete? E ciumă? E război?

Ești bine. Zău. Ești mai bine decât ai crezut până acum. Gândește-te la asta. Trăiește-ți destinul pe care ți-l faci cu mâinile tale și lasă nedreptățile în constelațiile lor strălucitoare pe cer. Se vor autodistruge și fără implicarea ta. Apoi vor renaște. Așa fac ele. Asta e treaba lor. Treaba ta e alta. Concentrează-te asupra ei și n-o să ratezi nimic. Îți promit.