Pavese, Noapte de sarbatoare

”- Bine zici, a spus Giannino, gânditor. A stat atât de mult prin grajduri și-a păzit atâta oile, încât are ceva de animal în figura ei. Eram copii, când mă duceam cu bătrânul Spano pe munte, și ea își ridica fusta și se așeza cu pielea goală pe iarbă, ca un câine. E prima femeie de care m-am atins. Pe fese avea bătături și o scoarță de jeg.”

Cesare Pavese, Noapte de sărbătoare

Îmblânzirea infinitului

E dimineața. Încă nici nu m-am ridicat din pat. Pe dulapul din fața mea e o fâșie de lumină intersectată de contrajurul unui obiect care seamănă cu o coadă de rechin. Perdeaua se mișcă ușor, ceea ce determină unduirea plăcută a fășiei de lumină.

De azi voi face mai lent tot ce fac, atât cât se poate. Voi încerca asta. Totul e controlabil, doar gândurile nu știu în ce măsură le-aș putea ține în frâu. Când le inhib, mă sufocă. Poate că felul în care sângele circulă prin venele noastre ar trebui să ne vorbescă despre modul cum ființa noastră vrea să existe. Un impuls continuu sub forța exercitată de însăși corpul nostru. Totul se naște din necesitate. Urmează adaptarea. Apoi obișnuința, după care nici nu ne mai pasă câte metamorfoze s-au produs în noi, ca să fi ajuns unde suntem. E un fel de continuă supraviețuire, vrând-nevrând, într-un ceva pe care îl numim timp. Vedem și simțim totul mult mai simplu de-atât: impactul dintre corp și suportul pe care stă, apăsarea degetelor pe tastatură, frunzele verzi de tei care se mișcă aparent în voia lor, dar de fapt în voia vântului, pe fundalul unui cer de un albastru curat, toate acestea reflectate pe suprafața permisivă a monitorului. Prezența unei persoane fizice alături, preocupată de cu totul și cu totul alte lucruri. Tendința de a-ți păstra ținuta corectă – o cale fizică de a accesa optimismul.

Prefer să fiu imperfectă. Prefer să scriu prin prisma stângăciilor mele. Cândva, recitindu-mă, poate că le voi găsi înduioșătoare și mă voi recunoaște, pentru că am ales să rămân eu însămi, atât cât se poate să exist prin aceste cuvinte. 

Aș putea face ceva mai mult de atât? Mă onorează direcția înspre care mă-ndrept? Cât aș putea să rezist într-un spațiu sau altul pe care prefer să-l numesc autodisciplină? Mă pot ierta pentru toate abaterile intrinseci ale ființei mele, pentru consecințele care le urmează, pentru că știu și intuiesc eșecul și pentru că mă judec în consecință sau chiar înainte de a se întâmpla căderea propriu-zisă?

Relaxează-te. Mișcă-ți încheieturile. Rupe balansul. Încalcă câteva reguli. Nu uita să-ți ceri scuze. Eșuează când ceialalți se așteaptă să înaintezi în triumfuri, rupe barierele și ia toți laurii când ceilalți te știu blocat în mlaștina neputinței și a umilinței care pentru tine a devenit ceva obișnuit. Bucură-te sau fii trist. Treci prin cât mai multe stări. Fă o cronometrare a stărilor. Autodepășește-te. Nimic nu poate fi mai deprimant decât actul de a persista într-o singură stare. Dacă circumstanțele te obligă să rămâi mecanic în ea până la ”test”, schimbă-i hainele, adu mai multe oglinzi, fă-i un zâmbet cu rujul strudent pe care nu îl vei folosi niciodată pentru că nu îți plac cluburile. Vorbește-i. Spune-i ce treabă bună face. Rezistă până la capăt apoi simte eliberarea, ca atunci când sari setos în mare după o zi de mers cu mașina în căldurile și traficul Bucureștiului.  

Tăcere

Ultima dată

o să te sun și o să închid

 înainte să îmi răspunzi.

Voi căuta să aflu ce înseamnă

să mă comport potrivit.

Îmi voi muta privirea

 dinspre ce este neimportant

și voi zâmbi,

așa cum o faci și tu.

Voi fi grăbită.

Îmi voi împlini somnul.

Îți voi uita voce,

apoi și chipul.

Îmi voi încuia amintirile

Într-o gură de leu.

Ceea ce este frumos

are doar o valoare estetică.

Oare putem,

oare se poate

să mergem

încet și liber

 prin viață

ca o ninsoare lină

și nedistructivă?


 Silence

The last time 
I will call you
and then I will hang on
before you would answer.
I'll try to understand what means
to be adequate.
I'll truly ignore 
the unimportant things
and I will smile
like you do. 
Belive me, I can.

 

 I'll hurry up.
I'll have a good sleep.
I'll forget your voice 
and, after that, your face.
I'll lock my remembers
in the mouth of a lion.
What is beautiful
 have just an 
aesthetic value.

I'm wandering if
we can, you know,
I am just wandering,
can we 
walk 
slowly 
and 
free
through the life
like a
smoothly snow?

Îmi urăsc instinctul de supraviețuire și mediocritatea grijilor pe care mi le fac cu privire la viețuirea mea. Urăsc tensiunea și încordarea care mă încearcă la fiecare deviere mică a așteptărilor mele. Urăsc insomniile mele și zadarnicele mele frământări. Urăsc raționalitatea căreia în chinuri încerc să mă supun. Tot ce trăiesc, tot ce mi se întâmplă, e subordonat unui posibil haos sau unei posibile ordini perfecte. Încerc să mă îmbrac în hainele celei din urmă, doar ca să fac față, de la o zi la alta, monstruoaselor surprize care am eu senzația că își doresc să mă strângă la perete. Nu-mi permit nebunia afectului. Mă seacă griul și monotonia raționalului. Expulzez suferința și mă trezesc uitându-mă ore în oglinda unei normalități de o monotonie alergică. Unica diferență e că uneori e prea cald, alteori toarnă cu gheață peste mine. Alerg pe o pistă perfect asfaltată, dar care nu are picătură de viu. Treburile pe care le fac eu sunt treburi pe care le-ar putea face orice robot.

Dacă ar fi să ucid pe cineva și să ajung la închisoare din cauza asta, în cazul în care mi s-ar delivra cărțile pe care le citesc sau le studiez, viața mea nu s-ar schimba foarte mult. Nici nu știu în ce măsură mi-ar păsa de schimbările intervenite. Mai e doar un pic până mă voi transforma într-o mașinărie, o adevărată mașinărie, când poate nici nu voi mai observa că cerul există în atâtea forme, că teiul din fereastra mea se mișcă a furtună, că taxiurile se mișcă sub ploaie într-o liniște desăvârșită, și că, dacă rațiunea mea are vreo fortificație slabă, pe undeva, o fortificație aproape de prăbușire și de risipă, acolo ești tu, gata să-mi reinvadezi universul.

A-ți transforma lacrimile în gânduri este un proces pe cât se poate rațional.