E dimineața.
Încă nici nu m-am ridicat din pat. Pe dulapul din fața mea e o fâșie de lumină
intersectată de contrajurul unui obiect care seamănă cu o coadă de rechin.
Perdeaua se mișcă ușor, ceea ce determină unduirea plăcută a fășiei de lumină.
De azi voi face
mai lent tot ce fac, atât cât se poate. Voi încerca asta. Totul e controlabil,
doar gândurile nu știu în ce măsură le-aș putea ține în frâu. Când le inhib, mă
sufocă. Poate că felul în care sângele circulă prin venele noastre ar trebui să
ne vorbescă despre modul cum ființa noastră vrea să existe. Un impuls continuu
sub forța exercitată de însăși corpul nostru. Totul se naște din necesitate.
Urmează adaptarea. Apoi obișnuința, după care nici nu ne mai pasă câte
metamorfoze s-au produs în noi, ca să fi ajuns unde suntem. E un fel de
continuă supraviețuire, vrând-nevrând, într-un ceva pe care îl numim timp.
Vedem și simțim totul mult mai simplu de-atât: impactul dintre corp și suportul
pe care stă, apăsarea degetelor pe tastatură, frunzele verzi de tei care se
mișcă aparent în voia lor, dar de fapt în voia vântului, pe fundalul unui cer
de un albastru curat, toate acestea reflectate pe suprafața permisivă a
monitorului. Prezența unei persoane fizice alături, preocupată de cu totul și
cu totul alte lucruri. Tendința de a-ți păstra ținuta corectă – o cale fizică
de a accesa optimismul.
Prefer să fiu
imperfectă. Prefer să scriu prin prisma stângăciilor mele. Cândva,
recitindu-mă, poate că le voi găsi înduioșătoare și mă voi recunoaște, pentru
că am ales să rămân eu însămi, atât cât se poate să exist prin aceste
cuvinte.
Aș putea face
ceva mai mult de atât? Mă onorează direcția înspre care mă-ndrept? Cât aș putea
să rezist într-un spațiu sau altul pe care prefer să-l numesc autodisciplină?
Mă pot ierta pentru toate abaterile intrinseci ale ființei mele, pentru
consecințele care le urmează, pentru că știu și intuiesc eșecul și pentru că mă
judec în consecință sau chiar înainte de a se întâmpla căderea propriu-zisă?
Relaxează-te.
Mișcă-ți încheieturile. Rupe balansul. Încalcă câteva reguli. Nu uita să-ți
ceri scuze. Eșuează când ceialalți se așteaptă să înaintezi în triumfuri, rupe
barierele și ia toți laurii când ceilalți te știu blocat în mlaștina neputinței
și a umilinței care pentru tine a devenit ceva obișnuit. Bucură-te sau fii
trist. Treci prin cât mai multe stări. Fă o cronometrare a stărilor.
Autodepășește-te. Nimic nu poate fi mai deprimant decât actul de a persista
într-o singură stare. Dacă circumstanțele te obligă să rămâi mecanic în ea până
la ”test”, schimbă-i hainele, adu mai multe oglinzi, fă-i un zâmbet cu rujul
strudent pe care nu îl vei folosi niciodată pentru că nu îți plac cluburile.
Vorbește-i. Spune-i ce treabă bună face. Rezistă până la capăt apoi simte
eliberarea, ca atunci când sari setos în mare după o zi de mers cu mașina în
căldurile și traficul Bucureștiului.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu